Diavolii nu pot lupta cu Dumnezeu, stăpînia căruia au respins-o atunci cînd din îngeri luminaţi s-au transformat în îngeri întunecaţi. Dar dacă ei nu pot sta împotriva puterii lui Dumnezeu, atunci ei vor să-i facă rău prin a-i atrage pe oameni de partea întunericului.
Omul este cununa creaţiei lui Dumnezeu, fiinţa căreia Dumnezeu i-a dat o părticică din sine (a fost creat după chipul lui Dumnezeu), iar omul liber şi conştient trebuie să aleagă calea binelui, calea spre mărirea acestei părticele, care este o sămânţă din care trebuie să crească un pom cu fructele faptelor bune (omul trebuie să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu). Dacă omul îşi trăieşte viaţa împlinind poruncile lui Dumnezeu, atunci el merge pe calea binelui şi Dumnezeu se bucură mult pentru el aşa cum se bucură un tată pentru reuşitele copilului său. Dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu, nu împlineşte poruncile, face tot mai multe fapte rele (păcate), atunci Dumnezeu este trist pentru un astfel de om, iar diavolii se bucură.
De unde au apărut vrăjile, farmecele şi alte astfel de lucrări diavoleşti?
Dumnezeu l-a creat pe om şi i-a dat dreptul şi posibilitatea de a alege singur de partea cui va fi: a binelui sau a răului (fără această libertate de a alege omul n-ar fi om şi nu ar putea ajunge la asemănarea cu Dumnezeu). Unii oameni luptă toată viaţa pentru a merge pe calea binelui, împlinesc poruncile lui Dumnezeu, se străduie să facă celor ce-i înconjoară numai bine, chiar şi vrăjmaşilor, se roagă pentru sine şi pentru aproapele. Alţii, cu părere de rău, se lasă duşi treptat pe o altă cale, calea îndepărtării de Dumnezeu. Scopul diavolilor este să facă în aşa fel ca omul să se scufunde într-atît, încît să nu mai poată ieşi din noianul întunericului. Mijloace sînt multe şi diferite. Unul dintre acestea este să-i înveţe pe oameni ca să se adreseze după ajutor nu lui Dumnezeu, ci celui rău. Lui Dumnezeu ne adresăm prin rugăciuni de cerere, de laudă şi de mulţumire. „Celui rău” i se adresează după ajutor prin vrăji, farmece şi alte astfel de lucruri. Forma lor poate fi diferită, însă conţinutul este acelaşi – adresare celui rău ca acesta să împlinească o dorinţă.
Dar cum rămîne cu magia albă?
Se crede că dacă dorinţa este de a face rău atunci e magie neagă, iar dacă este o dorinţă bună (să te însănătoşeşti, să te căsătoreşti etc) atunci e magia albă. Da, dar cui adresăm cererea noastră. Poate oare „cel viclean” să facă ceva bun?! Se merită oare să ne vindem sufletul pentru nişte lucruri trecătoare?!
Cu adevărat pot diavolii împlini dorinţele oamenilor?
Diavolii vor tare ca oamenii să creadă că ei le pot împlini dorinţele, că ei au o putere mare şi asupra oamenilor şi asupra întregului Pămînt şi asupra lumii de dincolo. În realitate ei pot face ceva, doar în măsura în care oamenii le permit să facă.
Cum de înţeles acest lucru?
Dumnezeu nu încalcă libertatea omului şi nu a dat acest drept nici „celui rău”. Diavolii nu pot forţa pe om ca el să facă ceva rău. Omul este liber în a alege. Nici Dumnezeu nu-l obligă pe om să facă binele, ci doar îi sugerează gînduri spre a face bine. Acelaşi drept îl au şi diavolii. Este unica lor armă. Deşi ei nu cunosc gîndurile omului ei pot arunca în mintea lui diferite gînduri, idei, imagini. În mintea unui om credincios, temător de Dumnezeu, împlinitor al poruncilor ele nu prea prind rădăcină. Dar dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu şi de împlinirea poruncilor dumnezeieşti, atunci mintea lui devine un teren bun, unde se prind bine sugestiile „celui rău”. Astfel de oameni uşor se lasă influenţaţi de gîndurile venite de la diavoli, iar de la gînd şi pînă la faptă e doar un pas.
Totuşi cum îndeplinesc diavolii dorinţele oamenilor?
Să analizăm un exemplu. Cineva a pierdut ceva de preţ (o sumă de bani, un obiect scump etc). El merge la vrăjitor/vrăjitoare şi cere să-l ajute. Este clar cu a cui putere ajută vrăjitorul (chiar dacă la unii din ei sunt icoane în casă sau vrăjitorul îl sfătuie să meargă şi la biserică). Vrăjitorul este un om care s-a vîndut conştient şi liber „celui rău”, devenind o unealtă prin care lucrează diavolul. Vrăjitorul cîştigă bani mulţi, iar diavolul prin el îi influenţează pe oameni. Cel care a pierdut suma de bani sau un obiect scump îl roagă pe vrăjitor să-i descopere unde se află sau la cine. Diavolii ştiu totul ce fac oamenii: bun sau rău şi chiar ce au făcut cu multe mii de ani în urmă. Imediat „cel rău” îi descoperă vrăjitorului printr-o imagine pe care i-o transmite în minte, iar vrăjitorul dă răspuns celui ce i s-a adresat.
Deci e puternic diavolul dacă poate face aşa ceva?
Dacă nu ar fi oameni care i se vînd lui, dacă nu ar fi oameni care să i se adreseze, dacă nu ar fi oameni care să se lase influenţaţi de gîndurile pe care el le aruncă în minte, atunci „cel rău” nu ar avea nici o putere. Puterea el o primeşte de la oamenii care se lasă amăgiţi de el.
De ce îi socotim pe astfel de oameni amăgiţi?
În primul rînd, de aceea că diavolul insuflă omului că viaţa e doar aici pe pămînt, că Judecată după moarte nu va fi, că problemele care sunt aici pe pămînt sunt cele mai importante şi pentru rezolvarea lor se merită să-ţi vinzi şi sufletul.
În al doilea rînd, diavolul îndeplinelşte vre-o dorinţă nu pentru a-l ajuta pe om, ci pentru a-l prinde în mreajă, iar apoi îl joacă încet şi delicat cu singurul scop de a-l îndepărta de Dumnezeu, ca în final, după moarte, să-l aibă alături în iad.
Da, este clar că trebuie să fim credincioşi adevăraţi, să împlinim poruncile dumnezeieşti, să nu ne lăsăm influenţaţi de „cel rău” şi să ne adresăm doar lui Dumnezeu? Dar ce să facem în cazul cînd simţim că cineva dintre vecini, rude, apropiaţi ne fac vrăji sau farmece? Cum să ne păzim?
Un adevărat creştin, atunci cînd i se întîmplă vreun necaz, vreo scîrbă, el nu-l vede vinovat de aceasta pe vecin sau pe apropiat care-i fac vrăji, ci se vede vinovat înaintea lui Dumnezeu pe sine. De aceea el se va pocăi cu smerenie şi va spune: „Doamne am păcătuit, iartă-mă pe mine (şi familia mea), nu am împlinit cum se cuvine poruncile Tale, nu am trăit viaţa bineplăcut Ţie, de aceea iată aceste necazuri au venit asupra mea (sau asupra noastră), ajută-mă să le trec cu bine şi să-mi fie ele pentru întărirea în credinţă” şi altele în acelaş sens.
Un creştin care e creştin doar cu numele va cîrti împotriva lui Dumnezeu şi va spune: „Doamne, ce-am făcut eu rău de nu-mi merge în viaţă, am probleme de sănătate, lucrul care îl fac nu sporeşte şi nu-mi ajung bani, la serviciu e rău, în familie am numai ceartă. Doamne, ce se întîmplă? Nu simt eu să am careva păcate (aşa cîteva mici). Nu sunt vinovat cu nimic înaintea Ta. A! Vecinul este invidios, el îmi face vrăji, el este vinovat. Doamne, ce rugăciune să spun, ce slujbă să plătesc la biserică ca foc să se pogoare din cer şi să nu se aleagă nimic din el, vrăjitorul” şi altele în acelaş sens.
Da, este adevărat, trebuie întîi să vedem bîrna din ochiul nostru şi abia după aceea paiul din cel al aproapelui. Totuşi, iată nu odată am găsit pe prag o broască moartă legată cu aţă, un picior de găină legat de două flori cu panglică neagră şi alte obiecte din acestea foarte stranii. Oare acestea nu sunt vrăji?
Noi ştim că „cel rău” nu are dreptul să se atingă de om în nici un fel. Poate doar să arunce gînduri în minte. De aceea, dacă toţi vrăjitorii din întreaga lume s-ar strînge împotriva unui creştin adevărat şi ar încerca să-i facă cele mai mari vrăji, nu-i vor putea pricinui nici un rău. În timpul Sfinţilor Apostoli pe pămînt erau cei mai mulţi şi mai iscusiţi vrăjitori (din diferite religii păgîne). Sfinţii Apostoli şi ucenicii au propovăduit credinţa creştină la diferite popoare. Preoţii păgîni şi vrăjitorii acestor popoare tare voiau să-i alunge, să le pricinuiască vreun rău, chiar să-i omoare, dar nu le puteau face nimic, cu nici o vrajă. Oamenii care credeau în ceea ce învăţau Sfinţii Apostoli, care credeau în Hristos şi se botezau în numele Sfintei Treimi, de asemenea se eliberau de puterea vrăjitorilor. La început credeau cîţiva oameni, de aceea se primea că o mînă de creştini trăia în mijlocul unui întreg sat sau chiar oraş plin de păgîni care cereau ajutorul vrăjitorilor sau care erau vrăjitori. Şi toţi aceştia mulţi, cîţi erau nu puteau pricinui nici un rău celor care au devenit creştini. Le dădeau să mănînce sau să bea ceva vrăjit şi nu li se întîmpla nimic, se atingeau de diferite obiecte special vrăjite şi nu-i lua nimic. Din momentul ce ei au crezut în Hristos, s-au botezat şi trăiau împlinind poruncile dumnezeieşti, din acel moment „cel rău” şi vrăjitorii lui nu mai aveau putere.
Şi noi credem în Hristos şi noi suntem botezaţi, şi noi ne străduim să trăim creştineşte şi să împlinim poruncile dumnezeieşti. Ce ne mai lipseşte ca „cel rău” şi vrăjitorii lui să nu aibă putere asupra noastră?
Trebuie să avem credinţă fierbinte şi sinceră în Dumnezeu; trebuie să fim atenţi la fiecare faptă a noastră, la fiecare vorbă şi la fiecare gînd, ca acestea să fie doar bune şi plăcute lui Dumnezeu; trebuie sincer să iertăm pe cei ca ne fac rău; trebuie să avem un preot duhovnic iscusit la care permanent să ne mărturisim, de la care să cerem sfat şi îndrumare; trebuie să postim miercuri, vineri şi posturile de peste an; trebuie să participăm duminica şi-n sărbători la slujbele de la biserică şi să ne împărtăşim cît mai des; trebuie să avem acasă candelă, icoane, să ne rugăm dimineaţa şi seara, să luăm dimineaţa anaforă şi aghiasmă, să citim în fiecare zi cîte un capitol din Noul Testament ş.a. Cu alte cuvinte credinţa din inimă trebuie să o arătăm şi în fapte.
Este prea greu, aproape imposibil. Se primeşte ca să fii păzit de „cel rău” şi de vrăjitori trebuie să fii aproape sfînt?
Ca să fii păzit de „cel rău” şi de vrăjitori trebuie numai să începi să trăieşti ca un adevărat creştin. Sincer să începi. După aceea Dumnezeu ajută să devii creştin adevărat, iar a trăi creştineşte devine plăcut şi uşor. Pe parcursul vieţii creştinul luptă să-şi păstreze credinţa şi să ajungă la sfinţenie. Astfel credinţa fierbinte şi sinceră în Dumnezeu îi alungă pe diavoli de lîngă noi.
Dacă diavolii nu pot face nimic oamenilor, decît numai să arunce gînduri în minte, de ce atunci unii creştini care au mîncat ceva vrăjit ori s-au atins de ceva vrăjit au ajuns îndrăciţi sau sub influenţa „celui rău”?
Ca diavolui să poată pune stăpînire pe un creştin, trebuie întîi să-i distrugă credinţa în Dumnezeu. Cum fac ei acest lucru? A găsit creştinul în prag un obiect straniu şi straşnic, a auzit de la vecin că acela i-a făcut vrăji (vecinul în faţă i-a spus), a văzut cum se zbate un îndrăcit şi în inima lui s-a strecurat frica, o frică care înmoaie picioarele şi imediat devine slab şi vulnerabil, imediat devine bun să fie atacat de „cel rău”. Din momentul în care în inima creştinului pătrunde frica de „cel rău” şi de uneltirile lui (cît de straşnice n-ar fi ele, iar diavolii inventează nişte străşnicii că se ridică părul în cap), din acel moment din inima creştinului dispare credinţa în Dumnezeu. Cînd creştinul pierde credinţa atunci „cel rău” poate pune stăpînire pe mintea lui, uneori şi pe trup.
Ce e de făcut?
Noi am vorbit mai sus ce e de făcut. Primii creştini care trăiau în mijlocul păgînilor aveau credinţă mare şi nu se temeau de vrăji. Aşa trebuie să fim şi noi. Dumnezeu este mai puternic ca „cel rău”. De aceea un adevărat creştin care crede în Dumnezeu nu trebuie să se teamă de diavoli. Credinţa în Dumnezeu şi frica de „cel rău” este ca plus şi minus, ele nu pot fi împreună în inima omului. Dacă trăim creştineşte în inima noastră este credinţa în Dumnezeu şi acolo nu poate veni frica. Iar dacă nu ne temem de „cel rău”, acesta nu ne poate pricinui nici un rău, poate doar să ne sugereze gînduri rele, care, de asemenea, trebuie alungate permanent din inima noastră.
Pr. Veaceslav Ciorbă
sursa NIKA, Publicaţia trimestrială a protopiatului de Criuleni şi Dubăsari
