Un om modern s-a rătăcit prin deşert. Era deshidratat. Când dormea visa doar apă, portocale sau smochine. Apoi se trezea şi se târa mai departe, dar chinul era tot mai apăsător.
Când tocmai ajunsese la capătul puterilor a zărit o oază. „A, fata morgana” a gândit el. „O iluzie care vrea să mă împingă la disperare, deoarece în realitate acolo nu există nimic. Dar nu! Eu voi rămâne demn şi nu mă voi lăsa păcălit!” El se apropia de oază însă ea nu dispărea, ci devenea tot mai vizibilă. Smochinii parcă îi făceau semn cu crengile lor să vină şi să mănânce, dar el gândea: „Asemenea iluzii sunt frecvente pentru cei aflaţi în situaţia mea. Ce crudă poate fi natura!” Cuprins de aceste gânduri a murit având pe buze un blestem neînţeles asupra lipsei de sens a vieţii.
După o oră l-au găsit doi beduini. „Poţi înţelege aşa ceva?” întrebă unul. „A murit de foame şi de sete lângă cea mai frumoasă oază.”
„A fost un om modern!” a răspuns celălalt beduin. „Nu a crezut în ceea ce a văzut!”
Tot aşa, Dumnezeu este foarte aproape de noi însă omul modern nu Îl observă.
*** „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec”. (Matei 13.14)
