A fi sau a nu fi căldicel

3943

Să zicem că el era Mircea şi ea era Ana. Şi erau căsătoriţi de vreo 4 ani. Şi aveau doi copii.

Mircea era…căldicel. După facultate, se înscrisese la Teologie. Făcuse un an, timp în care Ana îi scrise temele şi îl împinsese de la spate mereu. Într-un final, renunaţase (mai precis a fost exmatriculat).

Avea vreo zece ani de când nu fuma şi nu gusta alcoolul (făcuse asta din adolescenţă şi îl costase scump, picând în primul an de facultate).

Uneori se trezea la 5 dimineaţa şi citea din Filocalie. Se gândea să se călugăreacă. Cam în acea perioadă îl cunoscuse Ana şi mulţumise cerului pentru aşa un pont!

După căsătorie, Mircea înaintase mult în funcţie. Banii curgeau gârlă. Se schimbase. În prima tinereţe, era timid şi se ducea la fiecare Sfântă Liturghie. După doi ani de însurătoare, Ana se ruga cu lacrimi de el să se ducă la biserică, Duminica. Numai citea nimic duhovnicesc. Simţea că nu mai are timp. Era prins în zeci de proiecte, care nu sufereau amânare. După fiecare neînţelegere dintre ei ameninţa că nu se mai spovedeşte. „Şi-aşa părintele nu mă mai împărtăşeşte de mult!”, argumenta el.

În casă, nu avea timp nici să ridice un pai. Se obişnuise relativ repede cu principiul ”pune-te masă, ia-te masă”.

Ana era…mamă. Zi şi noapte, cu copii în braţe. Gătea, spăla, deritica. Mereu singură. Citea mereu şi sistematiza lecturi duhovniceşti. Plângea pe furiş şi se ruga pentru întoarcerea lui. Banii care curgeau nu o puteau atinge. Îi vedea ca pe o piedica între bărbatul ei şi Cer.

Visase toată viaţa la o căsuţă mică, înconjurată de flori, cu copii şi un soţ credincios. În schimb, avea o casă mare, în care era singură. Nu putea comunica spiritual cu cel mai drag om din lume.

Intr-o deplină singuratăte (copiii erau mici, părinţii erau necredincioşi), ajunsese într-o stare sufltească greu de suportat – aproape deznădajduise cu totul.

Într-o dimineaţă. Mircea se sculă, ca de obicei la ora 5, ca să-şi termine proiectele. Ana se trezi pe nesimţite şi veni spre camera lui. Uşa era întredeschisă. Jos, în faţa icoanei, Mircea se ruga cu glasul înecat de lacrimi:”Doamne, te rog…să mă ierte…ştiu că o fac să sufere, dar nu mă pot schimba..am să mai încerc”.

…A fost destul, pentru toţi anii ei de durere.

Vedeţi, dragii mei, eu aşa cred că tot mai bine căldicel decât rece. Pentru că nu se ştie când căldicelul se pocăieşte şi ajunge înaintea noastră în Rai. Cu cei cu totul reci, e mai greu, mult mai greu. Dar să nu uităm că, la Dumnezeu, toate sunt cu putinţă.

Extras din Familia Ortodoxa, Colecția Anului 2011, Editura OrtodoxPress, 2012


Articole Asemănătoare
4135

Sunt căldicel

Eu sunt un căldicel. Sunt căldicel când fac tot posibilul ca mie să-mi fie bine. Sunt căldicel când pe oameni îi învăţ să facă binele, iar eu mă ascund după cuvinte. Sunt căldicel când văd cum oamenii cad în păcate şi nu zic macar o rugăciune pentru acele suflete. Sunt căldicel când văd că se […]

    Articole postate de același autor
    6812

    Cum să depăşim neîncrederea în ajutorul lui Dumnezeu?

    – Maică, cum să depăşim îndoiala în credinţă sau neîncrederea în ajutorul lui Dumnezeu? – Să-L punem pe Dumnezeu la încercare! Să zicem: „Doamne, uite, eu nu prea cred, dar dacă Tu eşti Dumnezeu, dovedeşte-mi!”. Şi să stăm cu ochii sufletului şi ai trupului pe El, la El! Sfântul Petru aşa a zis: „Dacă eşti […]