Astăzi tot mai mult se vorbeşte despre fenomenul singurătăţii. Unii caută să petreacă în singurătate, alţii suferă din cauza ei. Vrem să ne clarificăm care sunt felurile ei şi care singurătate este ziditoare din punct de vedere duhovnicesc.
Este o singurătate tristă a bătrânilor, a celor care rămân în doi sau poate de unul singur, din diferite motive: fie copiii sunt plecaţi departe de casă, fie că au rămas fără copii, rude, prieteni etc. O altă singurătate este cea a oamenilor de la oraşe, a celor care nu comunică cu cei din jur. Este o singurătate atunci când trăim într-o lume virtuală, văzând realitatea doar în faţa ecranului sau a monitorului.
Altă singurătate e să te găseşti lângă aproapele tău şi să nu fii capabil să-i transmiţi sentimentele tale. Există o singurătate înfiorătoare a celor care n-au făcut nici un bine în viaţă; aceştia nu se bucură de atenţia nimănui. E singurătatea iadului, care începe aici şi se termină dincolo. Dar există şi o altă singurătate, dătătoare de viaţă şi de har, căreia omul trebuie să-i consacre timp îndelungat. Este o singurătate frumoasă, sănătoasă şi vrednică de urmat.
Aceasta-i singurătatea în rugăciune. Nimic nu te rupe de lumea aceasta ca rugăciunea, după cum sună cântarea heruvimică: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm”. Rugăciunea te transpune într-un alt spaţiu şi timp, cu adevărat sacru. Dar nici atunci, în singurătatea rugăciunii, nu eşti singur, ci cu Domnul şi cu toţi sfinţii, împărtăşindu-te din veşnicie.
Astfel, omul lui Dumnezeu nu poate rămâne singur, nu poate să sufere de singurătate, pentru că în singurătatea sa comunică cu Dumnezeu. Sfinţii Bisericii, în timpul vieţii lor pământeşti, au trăit aceste dumnezeieşti însingurări. Părintele Cleopa spunea că „este cu neputinţă ca omul să lucreze la desăvârşirea lui dacă nu iubeşte însingurarea”. Singur cu Dumnezeu, căci permanenta raportare la Hristos, aici şi acum, transformă singurătatea într-un moment de autentică întoarcere spre sine.
Pr. Octavian Moșin
