Spuneţi-ne, vă rugăm, părerea sfinţiei voastre în legătură cu următoarea situaţie: doi soţi care nu mai comunică între ei, care nu se mai iubesc, deci a căror căsnicie a eşuat, trebuie să rămână împreună doar pentru că Biserica nu este de acord cu divorţul, chiar dacă au copii?
Păi, nu. Pot să rămână împreună din două motive fundamentale: fie în încercarea de a-şi creşte împreună copiii, fie în încercarea de a drege1 luntrea. Nici eu nu sunt adeptul luntrelor cârpite, dar se poate pune o altă măduvă luntrei, se poate încerca ceva. De obicei, în astfel de situaţii, te duci pe mal, cauţi să vezi unde e fisura, chemi pe alţii să te ajute, epuizezi eforturile celorlalţi şi dacă ăia îţi zic că nu se mai poate şi tu constaţi că nu se mai poate, părăseşti barca. Din nefericire, divorţurile care intervin în familiile cu unul sau cu mai mulţi copii sunt adevărate răstigniri.
Să nu uitaţi nicio clipă că, în sine, căsnicia, de la început, nu este o alternativă la divorţ, iar divorţul nu este alternativă la căsnicie. Vi se va spune la căsătoria civilă: „Constatând că formalităţile au fost îndeplinite, vă declar soţ şi soţie. Acceleratul 355 de la Arad în direcţia Timişoara”… Ştiţi? Adică aberaţie! Căsătoria nu ține de o formalitate, ci ține de o unitate de cuget şi de fiinţă, şi când zic fiinţă, exact aşa să o înţelegeţi! Eu am mai spus-o şi în alte rânduri – şi cred că şi la dumneavoastră am spus-o – înţelepciunea Bisericii, prin Taina Sfintei Căsătorii, aşa cum se slujeşte ea în Biserică atunci când părintele nu o fuşăreşte de dragul bucatelor care urmează după cununie, este lecţia cea mai deplină a faptului că nu avem scăpare din căsnicie. Da!
E ca în cântecul cela popular: „Ah, mândruţă, ce te-aş bate, dar mi-s mâinile legate cu fir roşu de mătase, de mătase neagră, nu te pot bate de dragă”… Adică dragostea ne leagă, nu ne dezleagă. Căsnicia este o răstignire unul în faţa celuilalt. Asta este! De la început, se cântă: „Sfinţilor mucenici”…, nu se cântă: „Beţi, mâncaţi, veseliţi-vă, faceţi copii şi când nu vă mai convine… eh, salut! Pa!” Divorţul nu este acceptat de Biserică decât cu o singură motivaţie – aceea a preacurviei celuilalt. Atunci există un motiv, deşi nici acesta nu este întotdeauna suficient pentru desfacerea căsătoriei. În rest, pentru aerele noastre, mai e de lucru…
Eu trăiesc, din nefericire, drama de a vedea foarte multe familii divorţând de prea mult bine. Sau de prea mult alcool. Atingerea mea de partea aceasta, de lumea alcoolicilor, m-a îngrozit de-a dreptul şi efectiv, cred că numai Dumnezeu poate să facă minuni în astfel de situaţii.
Biserica oferă, totuşi, o portiţă de scăpare, aceea a celei de-a doua căsătorii, care, de fapt, nu mai e o taină, ci o slujbă de mângâiere pe cap, de spray-ere. Nici nu ştiu cum să-i zic… e un fel de „nu vă lăsăm singuri”. Şi aici nu mai pot face gesturi din astea de maimuţă, că nu e o chestie de maimuţăreală. Biserica spune deci, prin a doua căsătorie: „Nu vă las singuri în arşiţa zilei. Vă pun deasupra capetelor voastre o mână, să vă umbrească. Trebuie să învăţaţi să o folosiţi. Trebuie să învăţaţi să aibă rost în vieţile voastre”.
Dar să ştiţi că nu sunt, în niciun caz, de acord nici cu a rupe până la capăt sufletul celuilalt doar ca să-mi fie mie bine. Şi spun asta nu neapărat în raport cu soţia mea, ci în raport cu toţi ceilalţi despre care ştiu că sunt tot timpul în certuri. Noi ne căsătorim ca să fim duşmani — cam aşa gândim noi, în societatea actuală. Ţineţi mine: cum în Biserică nu există carierism sau şomaj, decât pentru tembeli, aşa nici în căsnicie nu există carierism şi nici şomaj. În familie, toţi suntem una şi una suntem toţi. În momentul când apar contabilităţuri din astea: „eu am dat, tu n-ai dat, tu ai zis, eu n-am zis”…, deja e gata! Acelea sunt primele semnale şi e bine să reacţionaţi de îndată ce apar. Să vă adresaţi, în primul rând, lui Dumnezeu şi, apoi, unor oameni care să vă poată ajuta.
Din Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, p. 216-219
