Cum trebuie privită moartea…

1815

Adesea vedem moartea ca pe o des­părţire, deoarece ne gândim la noi şi la ceea ce se întâmplă pe pământ: a murit omul drag, am rămas orfani, suntem ne­voiţi să ne trăim zilele rămase fără el, fără ea; prin această moarte parcă întreaga lume ar fi pierdut un om, ar fi rămas or­fană. E doar o aparenţă însă.

Uităm că însăşi esenţa morţii constă în faptul că se rup lanţurile pământului, se deschid larg uşile veşniciei, şi sufletul viu al omului se întâlneşte faţă în faţă cu Dumnezeul cel viu; această încheiere a vieţii, această finalizare a sorţii omeneşti nu este sfârşitul. Şi, din altă perspectivă, Biserica este o oaste ce nu scade niciodată, după cum spunea un preot rus; e o oaste în care oricine cade pe câmpul de luptă devine nemuritor şi de neînvins. Orice om ple­cat spre cele veşnice nu mai aparţine bi­ruinţelor sau înfrângerilor pământului. El este cu Dumnezeu – prin rugăciune, prin înfăţişarea înainte, prin dragoste.

Prin dragostea faţă de Dumnezeu şi dra­gostea faţă de pământ, pe care îl vede acum altfel, îi vede durerea fără repul­sie, groaza – fără frică, nevoile — cu com­pătimire; şi prin rugăciunea sa, prin dra­gostea sa, continuă să-i păzească pe cei de care, s-ar părea, s-a despărţit.

Din Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 11


Articole Asemănătoare
Articole postate de același autor
6680

Părintele Arsenie Boca – Zece porunci are înţelepciunea: de 10 ori să taci şi o dată să vorbeşti şi atunci puţin

Cuvântul „nebun” este un cuvânt interzis. Cine zice fratelui său „nebunule” se pedepseşte cu matca focului. De ce? Fiindcă şi numai simpla alunecare a acestui cuvânt în obrazul unui om este în stare să-i desfigureze fizionomia minţii. Este cunoscută experienţa mai multor inşi care au organizat odată următorul complot psihologic: şi-au ales victima şi s-au […]