Nimic nu este întîmplător. Fiecare om ce apare în viaţa noastră este trimis de Dumnezeu. Fiecare cunoştinţă este o lecţie de viaţă. Dacă încă n-aţi conştientizat aceasta, în scurt timp o veţi face.
Iată şi lecţia mea.
Într-o vineri seara plănuiam să merg la conferinţă. Aveam şi un bilet rezervat…
Seara de joi eram convinsă că voi fi acolo unde plănuiam, dar de cîte ori plănuiesc ceva, de atîtea ori îmi dau seama că nu merită să sai înainte, ci să laşi totul după voia lui Dumnezeu!
A venit şi seara de vineri, dar pofta să merg la conferinţă îmi trecea treptat şi tot mai mult mi se făcu un dor nelămurit de casă. Vroiam la mama! Vroiam acasă! (casa mi-e in altă localitate)
Nu înţelegeam ce mi se întîmpla, de aceea nu eram convinsă că trebuie să refuz invitaţia şi să plec acolo unde mă trage inima. Totuşi am hotărît să-mi ascult chemarea sufletului şi am plecat spre casă.
Duceam două genţi, mergeam pe jos spre gară să iau autobuzul. În faţa-mi ieşea o mulţime de oameni. Nu ştiu de ce privirea mi-a atras o fetiţă, pe care involuntar în minte am etichetat-o ca „ninunăţie”(în sens bun), deşi nu era deloc stranie. Toată caracterizarea am făcut-o timp de cîteva secunde, pînă în momentul cînd ea s-a îndreptat spre mine şi a sărit un pic, zicîndu-mi vesel: „Dar eu te cunosc!”, „Dar eu – nu…” – am răspuns eu mirată, încercînd să-mi răsfoiesc amintirile şi posibilităţile unde ne-am fi putut întîlni. Ea a continuat să-mi vorbească şi aşa am înţeles că ne-am văzut la o zi de naştere, vreo doi ani în urmă, mai precis ne-am văzut de ziua pomenirii Noului Mucenic Valeriu Gafencu, care coincide cu ziua de naştere a Rafaelei, fetiţa unor buni prieteni la care am fost prezente. Ţin bine minte această zi, căci e deosebită în special pentru mine, pentru minunile care le-a făcut Sfîntul Valeriu cu mine. Dar acum vreau să vă povestesc altceva…
Au trecut mai mult de doi ani şi aceasta fată din faţa mea, la început atît de străină, mă ţinea minte, dar eu – nu. Mă simţeam atît de straniu, dar ea mă privea cu atîta dragoste şi căldură, încît am hotărît să mai facem o dată cunoştinţă. Aşa am ajuns s-o întreb dacă e căsătorită şi dacă are copilaşi. Ea mi-a arătat sfios inelul de la mînă şi m-a îndrumat să vin mai des la prietenii mei, căci avea să aflu de la ei mai multe despre ea. De ce? Ceea ce am aflat în continuare m-a cutremurat…
„Am avut o fetiţă. Avea un an şi cinci luni. A murit de cancer. „ – a zis cu durere în ochi, dar şi cu o pace deosebită, pe care n-am mai vazut-o la nici un suferind încă. Mi-au trecut fiorii…
„Dumnezeu să o ierte!” am zis eu, la care ea m-a corectat : „Dumnezeu s-o fericească! E un Înger! Îi simt ajutorul ei de cînd e acolo. Mă ajută foarte mult! M-a schimbat!”, apoi mi-a povestit despre chinurile de pe urmă ale fiicei sale… Durerea mi-a străpuns interiorul şi ochii au început să lacrimeze. Ea mă privea cu încurajare şi a adăugat că nu toţi îi simt durerea. Mulţi dintre prieteni i-au intors spatele. Auzind şi aceasta plîngeam, neputînd să-mi reţin emoţiile.
O priveam în ochi. Aşa ochi n-am mai vazut la nimeni. Era impresia că irisul ochilor era fărîmiţat şi apoi lipit la loc. Aceşti ochi parcă-i demascau suferinţa trecută.
Îmi povestea de fetiţa ei. Am aflat că avea numele meu preferat – Filofteia. „Ce minune!” – m-am gîndit eu văzînd această coincidenţă. Dorind să-mi arate fetiţa ei, a scos din geantă o cărţulie în care se păstrau cîteva fotografii. Cărţulia în care se păstrau imaginile era Acatistul către Noul Mucenic şi Mărturisitor Valeriu Gafencu. Sfîntul Valeriu îmi este întărire şi ajutor, îi simt prezenţa în viaţa mea şi uite şi acum apare tot El. Nu e coincidenţă. Am înţeles că noua mea cunoştinţă mi-e trimisă de Dumnezeu! Nu putea să fie altfel.
Ea imi vorbea calm, cu o deosebită dragoste şi pace, cu credinţă şi nădejde că totul este îngăduit de Dumnezeu. Mi-a povestit cît de mult se ruga şi spera la o minune. Deşi Dumnezeu i-a luat fetiţa, minunea s-a întîmplat! A schimbat-o… a învăţat-o să-L slăvească pe Dumnezeu şi în necazuri.
Şi bucurie şi durere în piept, şi lacrimi şi zîmbet pe faţă, şi viaţă şi moarte în gînd. Aceste cîteva minute în care am făcut cunoştinţă m-au schimbat şi pe mine.
Ne-am luat rămas bun, căci ne grăbeam amblele acasă la mamele noastre. Eu am urcat în autobuz şi în timpul cît mergeam spre casă gîndul mi-era la cele întîmplate. Cît de frumos le îngăduie Dumnezeu pe toate! Eram mulţumită că astăzi El m-a învăţat să fiu un pic altfel. Să-I mulţumesc şi să-L slăvesc nu doar la bucurii, ci şi –n necazuri, păstrînd credinţa şi nadejdea neclintită că chiar de aş fi răstignită pe Cruce, El e cu mine! Tot ce se cere de la noi – să ducem Crucea fără de cîrtire, să credem şi să avem încredere deplină în voia Lui!
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
Plugariov Natalia
