Atât de mult te dor momentele în care vezi oameni scumpi și dragi răpuși de boli, neputințe și suferințe.
Abia atunci când viața ne atinge în punctele cele mai dureroase începem să înțelegem cât de mult contează felul în care trăim. Ne dăm seama că multe lucruri nu pot fi schimbate dintr-odată și că uneori amânările noastre ajung să coste prea mult.
Și totuși, înainte de marile încercări, primim adesea semnale. Trupul ne vorbește prin oboseală, prin durere, prin slăbiciune. Cei dragi ne spun că ceva nu este bine. Medicii ne îndeamnă la mai multă grijă. Conștiința însăși ne șoptește că viața noastră are nevoie de rânduială.
Dar noi nu întotdeauna ascultăm la timp.
Uneori, tocmai pentru că dorim să facem schimbări mari, amânăm începutul lor pentru altă zi, altă lună, alt an.
Când, de fapt, este nevoie de pași mici, dar statornici: mai multă cumpătare, mai multă atenție față de trup, mai puțină risipire, mai multă mișcare, mai multă odihnă, mai multă grijă față de suflet.
Probabil multe dintre rănile noastre vin și dintr-o cultură a vieții care s-a slăbit mult. Nu am deprins întotdeauna un mod de viață cumpătat, echilibrat, ferit de vicii și de abuzuri. Vedem în jur tot mai multă dependență de tutun, alcool, droguri, mâncare nesănătoasă, tehnologii, zgomot și dezordine lăuntrică.
La acestea se adaugă viața sedentară, statul îndelungat în fața ecranelor, lipsa mișcării, lipsa ieșirii în natură, lipsa unei legături firești cu lumea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o. Omul ajunge să respire mai puțin aer curat, să privească mai rar cerul și să-și simtă tot mai puțin trupul ca dar primit de la Dumnezeu.
Iar peste toate vine ruperea de Dumnezeu. Atunci când omul Îl scoate pe Dumnezeu din viața sa, pierde nu doar sensul veșniciei, ci și echilibrul vieții de aici. Rămâne mai ușor pradă risipirii, neliniștii, abuzului și singurătății lăuntrice.
De aceea, poate că avem nevoie să ne întoarcem la lucrurile simple și vindecătoare: la rugăciune, la comunicare, la mișcare, la odihnă, la hrană mai curată, la natură, la oameni dragi, la spovedanie, la viața trăită mai aproape de Dumnezeu.
Adevărata vindecare începe atunci când omul începe să-și pună în rânduială nu doar trupul, ci și sufletul. Când nu mai ignoră semnalele, când nu mai amână binele, când nu mai trăiește ca și cum ar fi stăpân absolut peste propria viață.
Pr. Octavian Moșin
