Zilele acestea, cineva îmi spunea că a obosit să tot aștepte. Se roagă, nădăjduiește, încearcă să rămână liniștit, dar, pentru că nu primește răspunsurile dorite și nu vede vreo schimbare, simte că puterile îl lasă. Și mi-a zis, cu multă sinceritate: „Părinte, cel mai greu nu este necazul în sine, ci faptul că nu știu cât va mai dura.”
M-am gândit atunci cât de greu ne este să așteptăm.
Trăim într-o lume în care vrem ca toate să se întâmple repede: răspunsurile, vindecările, împăcările, schimbările. Ne tulburăm atunci când lucrurile întârzie și ajungem să credem că, dacă Dumnezeu nu răspunde îndată, poate că tace sau lucrează într-un mod pe care încă nu îl înțelegem.
Dar, uneori, tocmai această așteptare lucrează ceva adânc în sufletul nostru.
Poate că aceasta este una dintre cele mai grele lecții ale credinței: să rămâi cu Dumnezeu și atunci când nu vezi încă răspunsul. Să nu fugi din rugăciune, să nu te închizi în amărăciune, să nu spui că totul este zadarnic doar pentru că lucrurile nu se întâmplă după voia și așteptările tale.
Să ne rugăm să primim darul așteptării cu credință. Să nu ne pierdem nădejdea atunci când răspunsurile întârzie și să nu uităm că Dumnezeu lucrează adesea mai adânc decât putem noi vedea.
Pr. Octavian Moșin
