Astăzi am fost în preajma a sute de tineri.
Și poate cea mai frumoasă descoperire a acestei zile a fost aceasta: cât de bine îi stă unui tânăr în timpul rugăciunii. Parcă i se luminează chipul și emană o căldură aparte.
Există o frumusețe pe care nu o pot da nici hainele, nici pieptănătura, nici alte lucruri exterioare - frumusețea unui suflet care se deschide spre Dumnezeu.
Și câtă bucurie trebuie să fie în cer atunci când omul oferă Domnului ceea ce are mai curat și mai plin de viață: tinerețea sa.
Rugăciunea îi face pe oameni mai senini, mai deschiși spre viață și, în același timp, mai cumpătați, mai echilibrați și mai smeriți.
Începi să observi și altceva: mai multă receptivitate față de cei din jur, mai multă sensibilitate la durerile, nevoile și frământările aproapelui.
Și parcă renaște și bucuria lucrurilor simple: oamenii se salută, zâmbesc, vorbesc frumos, se ajută, se implică.
Lucruri mici, dar care au devenit atât de rare.
Îmi povesteau câțiva studenți dintr-un cămin că li se pare ciudat atunci când un coleg mai puțin cunoscut îi salută, când cineva le oferă ceva la bucătărie sau vine cu inițiativa de a face un bine comun - să vopsească, să curețe sau să îngrijească ceva pentru folosul tuturor.
Și toate acestea spun multe despre izolarea și răceala în care ajungem să trăim.
Poate tocmai de aceea avem nevoie, mai mult ca oricând, de apropiere unii de alții și de Dumnezeu.
Pentru că omul care se roagă sincer nu se închide în sine, ci începe să aducă lumină și pace și în jurul său.
Fie ca fiecare zi să ne facă mai treji, mai dăruitori și mai aproape unii de alții și de Dumnezeu.
Pr. Octavian Moșin
