Este un paradox al zilei de astăzi, de Ziua Muncii: mulți aleg să o sărbătorească prin cea mai comodă formă de nelucrare - somn prelungit, picnic, grătar și cât mai puțină osteneală.
Și mai curios este că printre cei care fac cel mai mult zgomot în jurul acestei sărbători se află adesea oameni care, în restul anului, nu pun mare preț nici pe hărnicie, nici pe bucuria lucrului bine făcut.
Poate tocmai de aceea merită să ne întrebăm ce este, în fond, munca pentru om: o povară de care trebuie să scape sau o virtute fără de care viața se golește de sens?
Viața ne arată limpede că omul este chemat la o osteneală continuă.
Și chiar atunci când avem „zi liberă”, nu înseamnă că suntem chemați la nelucrare. Lăsăm serviciul de bază, dar ne întoarcem spre casa noastră, spre familie, spre treburile amânate, spre oamenii care au nevoie de noi. Odihna noastră devine, de multe ori, tot o lucrare.
Nici duminica, pentru creștin, nu este o zi de lenevire, ci o zi de osteneală duhovnicească. Rugăciunea cere efort, liniștirea minții cere efort, lepădarea grijilor adunate peste săptămână cere efort. Nu este ușor să te așezi înaintea lui Dumnezeu și să-ți cureți sufletul de tot zgomotul lumii.
Adevărata odihnă nu înseamnă absența muncii, ci schimbarea felului în care muncești: astăzi pentru pâinea trupului, mâine pentru pacea casei, iar duminica pentru liniștea sufletului.
Important este să nu fugim de osteneală, pentru că omul care nu mai vrea să muncească ajunge, încetul cu încetul, să nu mai guste nici bucuria lucrului împlinit, nici pacea sufletului așezat.
Pr. Octavian Moșin
