Descoperim în ultimul timp că oamenii interacționează din ce în ce mai greu între ei.
Această realitate se vede deja și la copii, și la adolescenți, care stabilesc tot mai anevoie relații firești, simple, neforțate. Fiecare pare retras în cercul său îngust, în propriul program, în propriile preocupări.
De fapt, am mai spus cu altă ocazie, și noi, maturii, trăim tot mai mult pe cont propriu. Comunicarea noastră se reduce, de cele mai multe ori, la rude, la colegii de serviciu sau la câteva grupuri de interes. În rest, parcă nu mai există timp pentru întâlniri, pentru discuții fără grabă, pentru oameni pe care altădată îi simțeam aproape.
Constat cu tristețe că multă lume pe care o cunosc de ani de zile a dispărut, pur și simplu, din orizontul meu cotidian. Nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva, ci pentru că fiecare a fost înghițit de ritmul propriei vieți.
Chiar astăzi m-am întâlnit cu o fostă colegă de universitate, care îmi spunea că de aproape cinci ani este prinsă într-un vârtej continuu de activități, proiecte, studenți, doctoranzi, obligații, și că, fără să-și dea seama, s-a rupt de multe: și de biserică, și de întâlniri, și de acele lucruri care odinioară îi hrăneau sufletul.
Așa trece viața. Și există riscul să ne trezim, la un moment dat, că am bifat multe sarcini, am rezolvat multe lucruri, dar am pierdut tocmai clipele în care puteam să ne bucurăm unii de alții și să ne liniștim sufletul.
Să fie de vină timpurile, ritmul vieții sau prioritățile greșit așezate? Poate câte puțin din toate.
Cert este că, dezvățându-ne să vorbim unii cu alții, să ne ascultăm, să împărtășim frământări și bucurii, ne însingurăm tot mai mult.
Iar omul care nu mai știe să trăiască în comuniune cu semenii va ajunge tot mai greu să trăiască și comuniunea cu Dumnezeu.
Pr. Octavian Moșin
