O bună parte dintre credincioșii practicanți recunosc că acest post le-a fost destul de greu. Ca de obicei, nu au lipsit ispitele și provocările, mai ales atunci când a fost nevoie să împace așteptările tuturor celor cu care comunică zi de zi, în special la serviciu. S-au organizat diverse activități corporative, de la care era dificil să te eschivezi, iar participarea deplină devenea, firește, și mai ademenitoare: muzică, dansuri, voie bună, mese bogate.
Chiar cineva îmi spunea cât de greu este atunci când, dorind să faci pe plac oamenilor din jur, ajungi să te îndepărtezi de ceea ce îți spune conștiința. Se adaugă și bucuria revederii cu rudele întoarse acasă, pe care vrem să le cinstim, să le răsfățăm, să le facem să se simtă bine. Ne temem, poate prea mult, să nu-i supărăm sau să-i stingherim cu postirea noastră.
Și totuși, acest timp ar putea fi un bun prilej ca cei veniți de departe — care, slavă Domnului, nu duc lipsă de hrană — să respecte măcar pentru puțin timp rânduiala casei: înfrânarea, rugăciunea, participarea la slujbe. Poate că acum este momentul potrivit pentru mulți copii și tineri stabiliți împreună cu părinții peste hotare, care, din păcate, ajung să uite nu doar limba română, ci și tradițiile noastre, inclusiv pe cele creștine, să ia cu ei ceva bun și ziditor de la baștină.
Ar fi de dorit să ne ajutăm reciproc să revenim de fiecare dată la normalitate: ca postul să fie cu adevărat post, rugăciunea — o prezență vie în viața noastră, iar întâlnirile dintre noi să fie prilej de bucurii duhovnicești, nu de simple distracții sau îmbuibări. Bucuria adevărată nu se măsoară în exces, ci în pacea pe care o lasă în suflet.
Tot astăzi vorbeam cu un vecin care îmi mărturisea cât de tare i-a fost stresat câinele de companie după noaptea de Revelion; zile întregi nu și-a putut reveni. Apoi ne gândim la aerul greu poluat de atâtea focuri de artificii, la depășirea normelor constatată de specialiștii în ecologie, dar și la știrile dureroase despre oameni care au avut de suferit în urma unor petreceri fără măsură, unde s-au depășit limitele bunei-cuviințe și ale responsabilității.
Toate acestea ne trimit cu gândul la viețile atâtor sfinți, care ne cheamă, prin exemplul lor, la o existență trăită cu mai multă smerenie, cumpătare, ascultare și dragoste. Nu prin asprime sau izolare, ci printr-o rânduială lăuntrică sănătoasă, în care omul nu se pierde pe sine pentru a mulțumi pe toți, ci rămâne fidel conștiinței sale.
Postul nu este o povară, ci o școală a libertății. El ne învață să spunem „nu” atunci când este nevoie, fără a răni, și „da” acolo unde se cere râvnă pentru Dumnezeu și responsabilitate față de sufletul nostru. Dacă la capătul acestor zile rămânem un pic mai atenți, mai așezați și mai responsabili în alegerile noastre, atunci postul și-a împlinit rostul: acela de a ne aduce mai aproape de normalitatea vieții creștine, trăită cu măsură, cu discernământ și cu inimă trează.
Pr. Octavian Moșin
