Astăzi am interacționat cu studenți de la teologie.
Pe de o parte, m-am bucurat să-i simt pe mulți optimiști și dornici de a-i sluji Domnului, în condițiile în care vedem atâta lume deznădăjduită și dornică să fugă cât mai repede din această țărișoară.
Un tânăr diacon mi-a mărturisit, cu toată sinceritatea, că vrea să fie alături de întreaga suflare creștinească: necăjită, sărmană, întristată și neputincioasă, întrebând retoric: „Dacă noi, slujitorii, ne vom lăsa cuprinși de deznădejde și vom pleca, ce va rămâne cu acest pământ binecuvântat de către Dumnezeu?!”
Pe de altă parte, mă întristează să văd cum sute de slujitori și nevoitori cu greu supraviețuiesc acolo unde au fost puși în ascultare. Unii sunt la limita existenței, alții, se pare, vor fi ultimii rugători în localitățile pe cale de dispariție.
O bună parte dintre cei chemați la slujirea altarului sunt nevoiți să îmbine și alte activități, laice, pentru a-și putea întreține familiile, iar multe preotese se află la muncă peste hotare.
Cu toate aceste greutăți, nădăjduim să nu se stingă râvna în inima celor care merg pe calea teologiei, oferindu-le susținere și încurajare. Pentru că avem mare nevoie de slujitori consacrați, plini de dăruire pentru cele sfinte și dumnezeiești.
Să ne rugăm pentru ei, or, Hristos este cel care ne dă cele mai multe puteri și curaj!
Să auzim în inimile noastre cuvintele Mântuitorului: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (Matei 14, 27).
Preot Octavian Moșin