Practic din prima zi a postului cad stropi liniștiți, pe care îi înghite pământul însetat. Așa e și creșterea noastră duhovnicească, în timp și cu picătura.
La fiecare slujbă luăm câte o gură de un alt fel de aer, cu care ne ținem până la o nouă rugăciune comună. Sufletul deprins cu cele sfinte nu mai poate trăi fără Dumnezeu, este mereu însetat și dornic de a se întâlni, a comunica și a gusta din El.
Îmi amintesc de cuvintele vrednicului de pomenire Arhiepiscop Justinian Chira: „Sufletul din care nu se înalţă spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniş, locuită numai de păsările întunericului.”
În Biserică vedem zi de zi oameni frumoși la suflet, care sunt în același duh, care depun aceleași eforturi și trăiesc aceleași experiențe ca fiecare dintre noi, încercând să se apropie de Dumnezeu și unul de altul.
Este un lucru important să descoperim oameni care încearcă să se nevoiască împreună, să se roage în comun.
De mai mulți ani observ cum se formează în parohie grupuri a câte douăzeci de credincioși, fiecare în parte parcurgând în perioada postului câte o catismă din Psaltire, încât cei adunați o citesc întreagă în fiecare zi. Cât de frumos!
Aceste rugăciuni comune îi apropie duhovnicește și ei se simt înrudiți prin rugăciune.
Iată mărturia unei credincioase care practică această rugăciune: „De când ne rugăm în comun am simțit o prietenie cu cei pe care îi pomenesc la Psaltire. Am început să comunicăm mai mult între noi, să ne întâlnim și să fim foarte aproape. Important este să o facem cu binecuvântarea duhovnicului și să fim gata de astfel de rugăciuni. Chiar dacă uneori îți vine greu să te rogi pentru tine și cei apropiați, acești psalmi sunt parcurși mai ușor când suntem susținuți și încurajați unii de alții”.
Prin astfel de practici ne rugăm unii pentru alții și ne apropiem de Dumnezeu. „Sufletul fiind imaterial nu se poate vedea și nici pipăi. El este duh așezat de Dumnezeu în om și este partea prin care ființa noastră se înrudește cu Însuși Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, așa cum Duh este și Dumnezeu (Ioan 4, 24)”, ne învață marele duhovnic Arhim. Sofian Boghiu.
Dar nu doar rugăciunea ne unește, ci și faptele bune, pe care suntem îndemnați să le săvârșim de rând cu nevoința noastră. Mai mulți credincioși iau binecuvântarea să facă ceva în comun, ca milostenie. Unii coc pâine și o împart, alții merg și dau o mână de ajutor unor persoane neputincioase, alții vizitează diverse instituții precum aziluri, orfelinate etc. oferind timp și atenție.
Astfel, postul din sufletul și din casa noastră îl ducem și afară, împărtășind dragostea lui Dumnezeu la toată lumea.
Preot Octavian Moșin
