Postul, prin tot ce înseamnă el, ne ajută să dezrădăcinăm răul din noi. Dar, odată cu aceasta, el vrea să ne trezească și dorul de Dumnezeu.
Înfrânarea din primele două zile se încununează cu Liturghia darurilor mai înainte sfințite, în cadrul căreia avem posibilitatea să primim Trupul și Sângele Mântuitorului.
Toate eforturile pe care le depunem în aceste zile sunt tocmai de dragul acestei întâlniri și uniri cu Hristos, prin Sfânta Împărtășanie.
Probabil că fiecare creștin, după nevoință și rugăciune cu osârdie, simte Împărtășania mult mai dulce și o primește cu aleasă evlavie.
Totodată, înfrânarea ne ajută să conștientizăm mai bine nevrednicia noastră. Simțim că de la voința de a ne îndrepta viața până la o trăire cu adevărat curată e mare distanță, de cele mai multe ori – o adevărată prăpastie. Înțelegem că este nevoie de timp și de post îndelungat pentru a dezrădăcina patimile care ne stăpânesc și în care ne consumăm de atâția ani.
În aceste zele mai mult ca altădată simțim chemarea sufletului de a se elibera de viața păcătoasă, care îl ține în „lanțuri”.
Cum să te ridici când patimile te trag la fund precum o lespede?
Fără nevoință și regret pentru fărădelegile săvârșite nu este posibil.
Iată de ce, înainte de a lua Sf. Împărtășanie, e mare trebuință să trecem sub epitrahilul slujitorului. E scaunul spovedaniei, fără de care nu este dezlegare de toate relele. Mărturisirea presupune regretul pentru tot păcatul săvârșit și angajamentul de a nu mai reveni la viața de odinioară, adică cea păcătoasă.
Unii se rușinează să spovedească anumite stări păcătoase. Îi înțelegem. Nu e ușor să ne privim pe noi înşine aşa cum ne vede Dumnezeu. Dar, odată depășită această rușine, vom dobândi eliberarea. Și poate, mai apoi, ne vom rușina să repetăm neascultările. Or, așa cum spunea Sfântul Antonie cel Mare, „rușinea este lucrarea diavolului. Ne ia rușinea ca să putem păcătui, apoi ne-o „restituie” când mergem la spovedit, pentru ca, ruşinându-ne intens pentru cele săvârșite, să nu ne mărturisim complet.”
Astăzi Sfânta Liturghie a fost acompaniată de o cădere binecuvântată de fulgi. Molcomi, mășcați, atingeau pământul însetat și, aparent, dispăreau. Dar vlaga lor era tocmai ceea după ce tânjea țărâna. Aidoma sufletului nostru, însetat de comunicare cu Domnul, de fapte bune și de nevoință.
Să-i dăm ceea ce caută și vom avea roade duhovnicești bogate. Să dăm dovadă de curaj și putere, pentru că la o viață curată nu putem ajunge fără de efort, fără de luptă...
Preot Octavian Moșin
