Eu văd patimile ca pe niște puteri ale sufletului. Dumnezeu nu dă slăbiciuni, ci puteri. Însă atunci când nu valorificăm aceste puteri pentru săvârșirea binelui, vine „aghiuță”, le exploatează și ele devin patimi, iar apoi cârtim și ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu. Pe când, dacă le-am valorifica întorcându-le împotriva răului, ne-ar ajuta în nevoința duhovnicească.
Mânia, de pildă, arată că sufletul are bărbăție, care e de ajutor în viața duhovnicească. Acela care nu este mânios și nu are bărbăție, nu poate cu ușurință să se pună pe sine la punct. Omul mânios, dacă-și va folosi în viața duhovnicească puterea pe care o are, este ca o mașină care o ia pe drumul drept și n-o mai poate ajunge nimeni. Dacă însă n-o valorifică și nu se supraveghează pe sine, seamănă cu o mașină care merge cu viteză exagerată pe drum neregulat, deraind la tot pasul.
Omul trebuie să cunoască puterile pe care le are și să le întoarcă spre bine. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, va ajunge într-o stare duhovnicească bună. Egoismul, de pildă, să-l întoarcă împotriva diavolului și să nu se dea bătut atunci când acesta vine și-l ispitește. Înclinația spre vorbărie să o sfințească cultivând Rugăciunea lui Iisus. Nu este mai bine să vorbească cu Hristos și să se sfințească, decât să flecărească și să păcătuiască? Adică omul poate deveni bun sau rău în funcție de felul în care-și va folosi puterile sufletului.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul V. Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos)
