Să-i spui unui tânăr să se înfrâneze trebuie, în primul rând, să înţelegi ce înseamnă acest lucru. Acum, motto-urile de care aceştia se conduc în viaţă sunt cam stranii. Tinerii sunt îndemnaţi să se îndulcească din plin din cele oprite ale vieţii pământeşti şi să-şi trăiască clipa la maxim, să nu piardă nimic din ceea ce aparent este atât de atrăgător.
Noi, cei care ne-am botezat întru Hristos, ne dăm bine seama cât de importantă este această alegere a noastră. Mereu trebuie să ne întrebăm, în ce măsură ne-am apropiat de Dumnezeu? Cea mai mare fericire pe care o avem noi, creştinii ortodocşi, e că ne-am născut în dreapta credinţă. Aceasta nu numai că permite, ci şi promite omului comuniunea cu Dumnezeu, pentru că în alte curente religioase, existente, Dumnezeu stă undeva departe, El e chiar inaccesibil. Statutul de rob al omului faţă de Creator nici nu îi permite, cel puțin la nivel de idee, că s-ar putea cumva să se apropie de El.
Noi, însă, suntem în religia iubirii, religia în care însuşi Dumnezeu coboară cerurile şi vine la noi, pentru că El vrea să ne vadă alături. Iată că această posibilitate de a ne apropia de Dumnezeu ne cere şi efort. După cum spunea şi marele Apostol Pavel, noi suntem ca într-o competiţie pe un stadion. Cel care vrea să ia marele trofeu, trebuie să se antreneze permanent. Mereu i se impun o serie de restricţii… În caz contrar, nu ajungi campion.
Evident, noi, creştinii, ne dorim în mod firesc să ajungem cât mai aproape cu sufletul de Dumnezeul nostru. Asemenea sportivului, trebuie să ne punem în faţă unele reguli de viaţă, de conduită, de gândire, pentru că, de fapt, de aici pornesc toate. Atunci când venim pentru prima dată în biserică, într-un fel sau altul, încercăm să le copiem mişcările, gesturile celor prezenţi şi în acest fel înţelegem ce fac creştinii în biserică. Aşa procedăm şi cu atitudinea faţă de trăirea creştinească. Pentru că lipsa de cunoştinţe în domeniu, precum şi ruşinea nu ne lasă să ne apropiem direct de un sfătuitor, de un preot, ca să aflăm răspunsurile din prima sursă. Răspunsuri care ne-ar ajuta să trăim corect creştineşte. Evident, dacă stăm şi privim dintr-o parte, contează foarte mult pe cine vedem. Una este să priveşti pe cineva care, la rându-i, se învaţă a trăi, alta este să priveşti pe cineva care, în general, trăieşte greşit creştinismul, şi alta este să ai în faţă idealuri stabilite de veacuri care nu pot aduce omul decât pe o singură cale – în Împărăţia lui Dumnezeu.
În tradiţia patristică a Bisericii noastre, Sfinţii Părinţi sunt etalonul trăirii noastre creştineşti şi care în toate lucrările lor au trasat o singură direcţie, cea care duce şi ne apropie de Dumnezeu. Traiectoria respectivă are şi ea o serie de restricţii, pentru că, în caz contrar, nu te poţi apropia de Dumnezeu. Unii dintre noi, mai cu seamă tinerii, înţeleg greşit apropierea de Dumnezeu prin dragoste. Dar ea este virtutea de căpătâi, dragostea este însuşi Dumnezeu, ea înnobilează toate lucrările omului, după Apostolul Pavel.
Sfinţii Părinţi spun că începutul schimbării în bine, în viaţa fiecărui credincios, este cunoaşterea de sine şi lupta cu patimile. Creştinismul ortodox se deosebeşte radical de celelalte curente religioase, în special de cele creştine, care fug de adevăr şi încearcă să aducă oamenii la Dumnezeu pe căi mai ocolitoare. Adevărul este unul, prin urmare, una este şi calea ce duce la mântuire. Lupta cu patimile este o artă. Pentru a atinge obiectivul propus se cere perseverenţă, stabilitate, dorinţă, efort etc.
Ştim, de la Sfinţii Părinţi, că aceste lucruri se obțin anevoie de cei slabi în credinţă şi cu uşurinţă de cei tari. Ce înseamnă neputinţa omului şi lucrarea puterii lui Dumnezeu? Creatorul e acela care stă la uşa inimii noastre şi bate aşteptând să i se deschidă, dar atât de mult contează voinţa noastră în ochii lui Dumnezeu, încât El, din dragoste faţă de noi şi respect faţă de această voinţă liberă, nu forţează această uşă pentru a intra, aşa cum ar putea s-o facă. Deşi mai vine şi în felul acesta şi, de regulă, intră în viaţa noastră cu dureri, necazuri, pierderi, scârbe, care ne trezesc, ne opresc şi ne eliberează de cele urâte. Dar, în majoritatea cazurilor, Mântuitorul stă şi aşteaptă ca noi înşine să Îi deschidem. Prin această deschidere a noastră pentru cuvântul lui Dumnezeu, El intervine şi întinde o mână dorinţei noastre de a încerca a ne cunoaşte. Ştiţi că filosofii, mai cu seamă cei antici, au scos întotdeauna în prim-plan cunoaşterea de sine ca pe o artă, ca pe un lucru în jurul căruia se învârte toată viaţa omului și care dă sens vieţii.
Fragment din conferința susținută de PS Ambrozie de Neftekamsk și Birsk la capela ”Întâmpinarea Domnului” a Universității de Stat din Moldova, noiembrie. 2013
