Am scris mai înainte cât de urât este înaintea lui Dumnezeu obiceiul de a blestema, mai ales când se face pentru nişte lucruri de nimic şi fără nici o căinţă. Pentru că sunt unii care socotesc blestemul obişnuit ca o hula împotriva Duhului Sfânt, eu voi căuta, după putere, să lămuresc ce înseamnă blestemul.
Deşi mulţi dintre dascăli spun că blestemul se înrudeşte cu hula, aceasta nu înseamnă că orice blestem este hulire împotriva Duhului Sfânt.
Adevărat este că atât blestemul, cât şi hulele odrăslesc din rădăcina mâniei, deci din aceeaşi rădăcină. Pentru aceasta, blestemul şi hula stau pe acelaşi cântar şi amândouă poartă venin de moarte, după cum şi maica lor, patima mâniei, are locul de cinste între cele şapte păcate de moarte. Cine se obişnuieşte să blesteme, uşor alunecă şi la hulă. Blestemul este un cuvânt potrivnic blagosloveniei. Şi după cum blagoslovenia arată o dorinţă spre bine şi spre mântuire, tot aşa blestemul arată o dorinţă spre paguba cuiva şi spre pierzare.
Am putea zice că şi blestemul este o rugăciune, însă nu spre folosul omului, ci spre paguba lui. De aceea legea creştină opreşte întrebuinţarea blestemului. El poate să fie folosit numai de păstorii duhovniceşti, ca o legătură pentru duhurile cele necurate sau ca o pedeapsă pentru cei nepocăiţi, care fac sminteala poporului. Cei care blestemă la orice supărare, dau dovadă că nu au mintea sănătoasă, ori n-au credinţă curată. Blestemele cele nesocotite sunt ca nişte picături de otravă, care izvorăsc din inima celui mânios si mai ales din inima necredinciosului. De obicei, blestemele sunt roadele mâniei şi semne de pricopseală a celor pătimaşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult urăşte Domnul blestemul, voi aminti un paragraf din Sfânta Evanghelie.
Înainte de Sfintele Patimi, mergând cu Sfinţii Apostoli spre Ierusalim, Domnul a trimis pe câţiva dintre ucenici mai înainte într-un sat de-al samarinenilor să vestească despre venirea Lui. Însă necredincioşii samarineni n-au voit să-L primească pe Domnul. Pentru aceasta Apostolii Iacob şi Ioan s-au tulburat şi au zis către Domnul: „Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?“ Domnul însă i-a mustrat pentru socoteala lor, zicând: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n’a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“, şi au trecut în alt sat (Luca IX 54, 55).
După cum se vede, Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan s-au mâniat împotriva samarinenilor, care nu voiau să-L primească pe Domnul, şi pentru asta voiau să-i pedepsească. Deci au cerut voie de la Domnul ca să rostească un fel de blestem, adică să-i ardă focul pe necredincioşi. Domnul însă i-a mustrat, căci nu voia să cheme pe nimeni la credinţă cu sila şi nici nu voia să facă răzbunare asupra cuiva. Căci El a venit pentru iertarea oamenilor, iar nu pentru pedeapsă. Cum ar fi putut îngădui Domnul blestemul, când El învăţa pe toţi, zicând: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5, 44-45)?
Vedeţi cum i-a oprit Domnul pe Sfinţii Apostoli de a rosti vreun cuvânt greu, deşi ei cereau aceasta din râvna cea mare pentru credinţă şi din dragostea lor către Dascălul şi Stăpânul lor?
Acum gândiţi-vă cât de vinovaţi sunt cei care uneltesc blestemul pentru orice nimic. Mulţi folosesc cuvintele: “arde-l-ar focul” sau “mânca-l-ar moartea” ca şi cum ar zice: “bună ziua”. Obişnuinţa îi face să nu se mai sfiască de greutatea blestemului.
Dar vă rog, pe cei care aveţi obiceiul de a blestema, să deschideţi Psaltirea la Psalmul 108, stihurile 16-18 şi 27. Iată cum îl împodobeşte Sfântul Prooroc David pe cel care blestemă, căci zice: “Şi au iubit blestemul şi-i va veni lui, şi nu a voit blagoslovenia şi se va depărta de la dânsul! Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa în maţele lui şi ca untuldelemn în oasele lui.” Iar mai departe zice: “Blestema-vor ei şi tu vei binecuvânta!” Pentru aceasta şi Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte tuturor creştinilor, zicând: “Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!”, căci: “Cei ce binecuvântează vor moşteni pământul, iar cei ce blestemă vor pieri!” (Psalmi 36, 22).
Sunt unii care rostesc cuvinte de blestem şi de afurisenie, în chip de glumă, pentru a face haz.
Desigur că aceste blesteme nu se lipesc de nimeni, însă cei care fac aceasta nu rămân fără de păcat, mai cu seamă dacă sunt clerici. Mi-a povestit un ieromonah, că în vremea când era egumen la Sfântul Spiridon, în Ierusalim, mereu venea la dânsul o arăboaică şi se ruga să-i citească o molitvă pentru pruncul ei, care avea duh necurat. Egumenul nu voia cu nici un chip, căci femeia era turcoaică. Dar ea avea evlavie la Sfântul Spiridon şi la rugăciunea egumenului.
Într-o zi, când egumenul nostru era foc de supărat, a venit iarăşi femeia cu pruncul bolnav, rugându-l ca de obicei. Atunci evlaviosul părinte a rostit o înjurătură grecească, lungă şi răspicată. Biata femeie a luat înjurătura lui drept molitvă şi s-a bucurat, rugându-l ca să facă şi semnul crucii asupra bolnavului. Egumenul s-a mâniat şi mai tare şi, făcând mai mult în batjocură semnul crucii, a rostit totodată şi un puişor de blestem asupra copilului, zicându-i în greceşte: “Să piei de-aici, arătare, să nu te mai văd!” Sărmana femeie, neştiind ce a zis el, i-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi s-a dus acasă, cu deplină nădejde a se face bine copilul pentru rugăciunea egumenului. Şi, într-adevăr, din ziua aceea pruncul s-a făcut sănătos, iar femeia venea adeseori la Biserică cu daruri şi povestea la toţi minunea care s-a făcut prin blagoslovenia cuviosului egumen. S-a speriat şi el singur de puterea credinţei, dar neavând curajul să mărturisească ce fel de rugăciune a făcut, s-a lipit de el duhul cel rău, care-l necăjea pe copil şi până în ziua de azi îl tulbură, după cum singur mărturiseşte.
Din pilda aceasta putem înţelege că blestemul cel nesocotit, adică nedrept, sau rostit în batjocură, se întoarce la cel care îl rosteşte, iar persoana blestemată, dacă este nevinovată, nu se alege cu blestem, ci dimpotrivă, primeşte după credinţă şi blagoslovenie.
Un lucru însă trebuie ştiut: că de la cel care are obiceiul blestemului se depărtează blagoslovenia, după cum zice Sfântul Prooroc David, şi niciodată nu se pricopseşte, căci blestemul nu este altceva decât izgonirea darului.
Drept dovadă că blestemul cel rostit pe nedrept nu se lipeşte de nimeni, ci se întoarce de unde a ieşit, vă amintesc o întâmplare minunată, care a avut loc în ţara noastră, pe vremea când era domnitor Cuza Vodă, iar la Episcopia de Râmnic păstorea Sfântul Episcop Calinic.
Într-o duminică Sfântul Ierarh Calinic mergea cu trăsura de la Râmnicu Vâlcea spre Mânăstirea Frăsinei. Era pe la sfârşitul lui aprilie, când se terminase cu aratul şi semănăturile începeau să înverzească. Însă mare i-a fost mirarea Sfântului Episcop când a văzut pe un om arând în ziua de Duminică. Din râvna lui cea mare pentru lege, episcopul s-a tulburat cu duhul şi a zis în gândul lui: “Blestemat să fie cel care necinsteşte ziua Domnului!”, cum zice la Sfânta Scriptură. În clipa când a cugetat Sfântul acestea, un diacon, care era cu el în trăsură, a văzut cum a ieşit o limbă de foc din gura Preasfinţitului. Şi, privind cu mirare, a observat că limba cea de foc a zburat asupra omului care lucra pe ogor, l-a înconjurat de trei ori şi pe urmă s-a întors iarăşi în gura Sfântul Calinic.
Diaconul n-a îndrăznit ca să spună chiar atunci cele văzute, ci mai târziu, când au ajuns la mânăstire. Auzind Sfântul despre vedenia diaconului, a înţeles îndată că aceasta s-a făcut pentru cugetarea lui. Cuvintele care le-a rostit în mintea lui au fost ca o legătură pentru creştinul care lucra în zi de sărbătoare. Dar pentru că limba de foc nu s-a oprit la ţăran, ci s-a întors înapoi, pentru aceasta Sfântul a socotit că omul este nevinovat. Deci a trimis imediat după o slugă ca să cheme la mânăstire pe ţăran, căci nu era departe ogorul lui. Ţăranul a venit cu multă frică şi, căzând la picioarele Episcopului, se ruga ca să-l ierte. Atunci sfântul episcop l-a întrebat ce nevoie mare l-a silit ca să lucreze duminica. Bietul creştin a mărturisit cu lacrimi că n-a făcut aceasta din defăimare sau din necredinţă, ci din multa lui strâmtorare şi sărăcie. Căci zicea el: “Cât a fost vreme de arat, nimeni nu s-a îndurat să-mi dea plugul cu boi ca să-mi ar şi eu ogorul meu. Abia astăzi, când toţi sătenii au terminat treaba şi dobitoacele sunt slobode, am putut găsi şi eu un plug cu o pereche de boi, fără plată, la un vecin, şi pentru asta am ieşit la treabă, căci trecea vremea aratului şi am casă grea, neavând cu ce plăti lucrul”. Acestea le zicea bietul ţăran cu lacrimi de umilinţă şi se vedea că avea frica lui Dumnezeu în inimă şi multă căinţă.
Din povestirea lui a cunoscut Sfântul Calinic că Dumnezeu, pentru multa lui sărăcie, nu i-a socotit păcatul şi pentru aceasta nici blestemul nu s-a lipit de el, ci s-a întors înapoi, ca o pasăre care nu află adăpost.
Deci i-a citit omului o molitvă de dezlegare şi, dându-i un ajutor, l-a slobozit cu pace. Însă din ziua aceea se păzea Sfântul Ierarh Calinic de a rosti sau de a cugeta vreun cuvânt de legătură. El sfătuia pe toţi clericii săi să fie şi ei cu pază despre aceasta. Iar dacă vreunul ar fi rostit cuvinte grele, de legătură, asupra cuiva, atunci el singur, adică preotul, să aibă grijă să-l dezlege cât este în viaţă. Căci, zicea Sfântul, la ziua judecăţii, din mâna lui se va cere sufletul celui care a fost legat, dacă legătura a fost pe nedrept.
Din întâmplarea aceasta se vedea cât de mare putere au cuvintele persoanelor sfinţite, când sunt rostite din râvnă pentru Dumnezeu şi pentru Sfânta Credinţă. Dacă Sfântul Calinic a gândit numai la greutatea osândei pentru cei care defăimau ziua Domnului şi îndată s-a văzut pară de foc ieşind din gura lui, să ne gândim deci cu cât mai greu cad cuvintele celor sfinţiţi, când sunt rostite asupra celor vinovaţi. Este şi mai greu când se întâmplă chiar în vremea slujbei.
De asemenea, se blestemă singuri şi cei care fac nedreptate, precum şi cei care iubesc răzbunarea şi nu lasă nici un dram nerăsplătit, faţă de cei care îi nedreptăţesc ori îi necăjesc. Aceştia, când citesc Psaltirea, se leagă singuri prin cuvintele prooroceşti care glăsuiesc: „Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele, de am răsplătit rele celor ce-mi răsplătesc mie (adică celor ce mă asupresc), să prigonească dar vrăjmaşul sufletul meu şi să-l prindă. Să calce în pământ viaţa mea şi slava mea în ţărână s-o aşeze!” (Psalmi 7, 3-6).
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul extras din „Sfinţi şi mari duhovnici despre exorcizare şi tămăduire”
