Despre Rugăciunea inimii s-a vorbit foarte mult în istoria Bisericii, mai mult decât este necesar. Aceasta este părerea mea.
Mi-am dat seama că deşi este foarte important să ne rugăm cu această rugăciune, aceasta este doar o rugăciune de cerere, în timp ce sunt şi alte multe rugăciuni mai esenţiale, cum sunt rugăciunile de preamărire aduse lui Dumnezeu, în stilul ecfoniselor de la sfintele slujbe sau cum sunt rugăciunile din Apocalipsă.
Susţin din toate puterile mele că rugăciunea şi rânduiala liturgică nu trebuie să fie părăsită sau înlocuită, ci trebuie doar să fie completată prin rugăciunea de toată vremea, indiferent dacă este făcută personal, în chilie sau în altă parte, fie că este făcută în obşte, la ascultări, dar cu angajare personală, din partea fiecărui participant.
Să învăţăm noi rugăciunea aceasta, să îi invăţăm şi pe alţii, să învăţăm copiii încă din copilărie să zică „Doamne Iisuse.” Dar dacă îi invăţăm să zică rugăciunea, iar pe de altă parte le ţinem televizorul deschis ca să vadă spurcăciunile care se dau acolo, apoi degeaba zic „Doamne Iisuse.” Fiţi atenţi! De noi depinde viitorul ţării noastre, nu numai, cum se zice, de tineret. Depinde şi de tineret dar şi de bătrâni, de felul cum îi dirijează şi cum îi îndrumă pe tineri.
„Pe copil să-l ţii în frâne / De vrei om la toţi să placă / Nu-l lăsa orice să-ngâne,/ Nu-l lăsa orice să facă, / Nu-l lăsa după dorirea-i / Unde vrea el să se ducă. / Din acelaşi lemn se scoate / Şi icoană şi măciucă”, zice Vasile Militaru, şi are dreptate.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 133-134)
