Când intru pe la casele credincioșilor și descopăr vreo icoană, cruce sau alt element religios mai vechi, le spun că dețin o adevărată comoară. Unii mai materialiști în ale lor îndrăznesc să mă întrebe cât valorează icoana moștenită de la bunici sau cartea după care se rugau înaintașii lor. Le răspund că nu are preț, în sens că așa lucruri nu se comercializează. Ele sunt cel mai valoros dar pe care au putut să-l moștenească de la rudele lor.
După anii `90 ne confruntăm cu acest fenomen al comercializării cu cele sfinte. Unii, moștenind tot felul de sfințenii ascunse din vremea prigoanei atee, nu le-au mai restituit pe la bisericile sau mănăstirile cărora au aparținut până la închidere, ci au umplut cu ele anticariatele și colecțiile personale din țară și de peste hotare.
Îmi amintesc de un tânăr care a venit cu chipul Înălțării Domnului zugrăvit pe lemn, o icoană din secolul XIX, și mi-a zis să îi dau o mie de lei și mi-o lasă. Zis și făcut. Unii vin cu cărți liturgice, potire, antimise și alte atribute bisericești. Am umplut o cameră întreagă cu dintre acestea.
De la o vreme încoace, sfințeniile care nu prezintă valoare materială sunt pur și simplu aduse la biserică.
Recent, fiind invitat de a binecuvânta o casă bătrânească din suburbia capitalei, cumpărată de un creștin, am descoperit că vânzătorul a lăsat acolo toate icoanele și candelele.
Trist, căci lumea pleacă și nu își mai găsesc loc cele mai de preț lucruri dintr-o casă.
Pe timpuri oamenii vindeau perechi de boi pentru o psaltire sau o icoană, ceea ce reprezenta o avere întreagă. Iar cei care părăseau casa în mare grabă, fiind ridicați sau prigoniți în diverse feluri, nu uitau să-și ia, în primul rând, sfințeniile din casă.
Or, strămoșii noștri conștientizau că dacă Dumnezeu este cu ei, de nimic nu le este frică și, fiind cu rugăciunea pe buze și cu sfințeniile la piept, vor trece peste toate greutățile și obstacolele.
Astăzi preferăm icoane poleite cu aur și ediții jubiliare ale Scripturii, însă nu ne mai rugăm și nu mai răsfoim prin cărțile sfinte. Sfințeniile devin niște elemente decorative sau, cum zice lumea, e bine să fie în casă.
Să nu abandonăm sfințeniile care poartă amprenta atâtor generații și care sunt îmbibate de rugăciuni, sudoare, lacrimi... Să nu uităm că acestea reprezintă cea mai mare moștenire a ancestralilor noștri.
Preot Octavian MOȘIN
