Curios lucru, dar nu suntem obișnuiți să luăm aminte la tot ce se petrece împrejurul și înlăuntrul nostru. Uităm de aceasta. Impresiile vieții exterioare, materialnice, ni se impun atât de tare, încât din pricina lor uităm de viața duhovnicească.
Trebuie să păstrăm totodată și un avânt foarte puternic către Dumnezeu, și conștiința neîndestulării și a sărăciei noastre. De vom fi mulțumiți de noi înșine, rugăciunea va înceta să fie ceea ce ar trebui să fie: irumperea unui vulcan.
Într-o societate unde fiecare își închipuie că este cel dintâi, nu există propășire pentru nimeni. Dacă, dimpotrivă, omul se socotește a fi întotdeauna ultimul, întâlnirea cu altul va fi de fiecare dată prilejul unei zidiri și al unei propășiri duhovnicești. Este deci de folos a fi ultimul. Dacă sunt cel dintâi – este plictisul iadului. De sunt cel de pe urmă – este bucurie neîntreruptă, căci tot mereu aflu ceva de folos.
A ne smeri totdeauna: iată lucrarea noastră! Domnul a zis: „Cel ce se smerește, se va înălța”. Dar numai Dumnezeu poate să înalțe.
(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 55)
