„Să fiți stânci!” – cuvinte de întărire în necazuri ale Sfântului Porfirie Kavsokalivitul

Viața prezentă este o permanentă luptă împotriva răului și a multiplelor forme pe care acesta le îmbracă, în păcate și patimi, suferințe și încercări, boli și dureri. Unii gustă din cupa amară a necazurilor din fragedă copilărie, clipe în care nu doar că nu ar fi trebuit să cunoască apăsarea sau gravitatea lor, ci nici măcar de faptul că ele există n-ar fi fost nevoie să afle. Alții dau față în față cu ea mai târziu dar, cu toate acestea, suferința face parte din viața omului căzut.

Istoria neamului omenesc și a ființei umane, în particular, este – dintr-o astfel de perspectivă – o istorie a suferinței și a luptei împotriva ei. Un gânditor contemporan spunea că există atâta durere în lume, încât toate cărțile care se scriu ar trebuie să fie despre ea, dar mai ales despre modul în care trebuie să o înfruntăm și să o depășim, cu demnitate și noblețe sufletească, spre ușurare și alinare. Ar trebui să fie cărți despre felul în care putem să transformăm chiar și cele mai grele și îndelungate dureri în prilejuri de răsplată și căi spre mântuire, așa cum ne învață credința noastră ortodoxă. Dar, la fel de adevărat este că „sufletele nobile, caracterele înalte rabdă în tăcere” și că valoarea unui om se demonstrează prin cantitatea de suferință pe care o poate îndura – nu cu revoltă, ci în smerenie și blândețe, în bunătate și cu mulțumire.

Credința creștină ne învață că suferința nu este doar o pedeapsă pentru faptele noastre, o decontare a păcatelor și fărădelegilor pe care le-am săvârșit în cunoștință de cauză ori fără voie, în răstimpul acestei scurte vieți trecătoare, ci o dovadă a iubirii infinite a lui Dumnezeu față de fiecare dintre noi. Pentru că El, ca un Părinte iubitor, încearcă, până în ultimele clipe ale existenței noastre, să ne întoarcă la adevăratul mod de viețuire, cel virtuos și mântuitor. Iar uneori, atunci când nu descifrăm apelul său prin evenimentele frumoase și bune cu care ne binecuvântează viața, vom fi nevoiți să o facem printre lacrimi de suferință și pe patul durerii fizice. Sau, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, suferă trupul, ca să înțeleagă sufletul.

Unul dintre sfinții al cărui cuvânt are „putere multă” este și Sfântul Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) din Grecia contemporană. A trăit în vremuri apropiate de noi, încât sfaturile și îndemnurile sale sunt atât de practice și de actuale. Cuvintele sale, de Dumnezeu inspirate, primite cu sensibilitate și spre împlinire, pot aduce lumii și omului contemporan lumină în viață, liniște și pace, în suflet.

Referindu-se la încercările din viața prezentă, Sfântul Porfirie învăța că „Dumnezeu nu pedepsește, ci omul se autopedepsește când se îndepărtează de Dumnezeu”[1]. La rădăcina tuturor bolilor se află, potrivit lui, păcatele și mâhnirea sau supărarea pe care acestea le produc în sufletul nostru, uneori chiar fără să realizăm cauza ei.

La întrebarea: de ce ne îmbolnăvim?, Sfântul Porfirie răspunde: „Pentru că ne mâhnim. Și de ce ne mâhnim? Pentru că păcătuim. Dacă Îl lăsăm pe Hristos să locuiască în sufletul nostru, atunci vor dispărea și păcatul, și mâhnirea, și boala; atunci vom azvârli și medicamentele”[2].

Slujindu-și semenii aflați în suferință timp de treizeci și trei de ani în capela Spitalului din centrul Atenei, Părintele Porfirie avea o deosebită considerație față de personalul medical cu care conlucra. Pentru el, medicii și asistentele medicale erau „îngeri înveșmântați în halate albe”, iar surorile medicale, erau numite „surori ale iubirii”, „surori ale milei”. Din acest motiv spunea că, atunci „când ne îmbolnăvim, ca să nu greșim, trebuie să urmăm povețele medicinii și ale rațiunii. Mai presus de toate, însă, trebuie să urmăm voia lui Dumnezeu și să ne încredem în iubirea Lui”[3].

Chiar și atunci când vin bolile, ne întărește Cuviosul Părinte, ele „slujesc multor și feluritor scopuri ale iubirii lui Dumnezeu”[4], iar durerea resimțită în suferință „este o putere sufletească pe care Dumnezeu a pus-o înlăuntrul nostru, cu menirea de a lucra binele, iubirea, bucuria, rugăciunea”[5].

Boala este o deosebită bunăvoință a lui Dumnezeu Care ne cheamă să pătrundem în taina iubirii Lui și, prin harul Lui, să ne schimbăm viața[6]. Sau, cum spunea Bătrânul, „bolile ne duc la limanul binelui când răbdăm fără cârtire, rugându-L pe Dumnezeu să ne ierte păcatele și lăudând Numele Său”[7].

Referitor la comportamentul pe care trebuie să îl avem atunci când suferința și-a făcut sălaș în viața noastră, Sfântul Porfirie ne recomanda să facem apel atât la știința medicală, cât și la iubirea și mila lui Dumnezeu. Alături de urmarea medicației prescrise, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre. În acest fel, Dumnezeu tămăduiește mai întâi rădăcina – boala sufletului, iar mai apoi ramurile – boala trupului[8].

Prin urmare, atunci când suntem încercați cu boli și suferințe, „problema nu este să nu luăm medicamente sau să mergem să ne rugăm la Sfântul Nectarie. Trebuie să cunoaștem și celălalt secret: să ne luptăm pentru a dobândi harul lui Dumnezeu. Acesta este secretul”[9].  Sau, cum spunea Sfântul Părinte: „Pentru aceasta nu mă rog ca să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă bun”[10].

La vremuri de necaz și încercare, Sfântului Porfirie ne învață să le înfruntăm pe toate cu răbdare și nădejde în ajutorul și răsplata lui Dumnezeu. Să le privim pe toate, fie bune, fie rele, cu un surâs duhovnicesc, iar față de cele dureroase, apăsătoare și îndelungate să arătăm tăria stâncii în fața valurilor vieții: „Pe toate să le înfruntați, ne îndeamnă Cuviosul Părinte, cu iubire, cu bunătate, cu răbdare și cu smerenie. Să fiți stânci! Toate să se spargă deasupra voastră și să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneți netulburați. Dar veți zice: Ei, se poate asta? Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omenește, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credință. Căci pentru noi sunt exerciții de încercare toate împotrivirile mediului și greutățile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înșine în răbdare, în stăruință”[11].

Descoperind și descifrând în toate evenimentele vieții, fie bune și plăcute, fie triste și dureroase, sensul lor profund, atât unele, cât și celelalte se vor așterne înaintea noastră ca niște trepte la edificiul devenirii noastre spirituale, devenind căi de apropiere de Dumnezeu și de dobândire a sănătății fizice și sufletești, spre fericirea cea deplină – mântuirea.