Tristeţea, după cum spun Părinţii, se apropie de monah mai ales în timpul amiezii. Îi provoacă o asemenea tulburare, încât nu mai suportă nici locaşul său, nici pe fraţii care-l înconjoară. Renunţă la studiu, cască des şi este cuprins de o puternică poftă de mâncare.
Demonul tristeţii, după săturarea pântecelui, îi şopteşte monahului să iasă din chilie şi să discute cu cineva, fiindcă doar aşa va scăpa de asta. Şi monahul, când este biruit, seamănă cu o frunză pălită care se linişteşte pentru puţin şi începe iar să se clatine într-o parte şi în alta. Dacă demonul acesta nu reuşeşte să-l scoată pe monah din chilie, se străduieşte să-i risipească mintea în ceasul rugăciunii şi studiului. „Asta , îi zice, nu e bine aici, cealaltă nu e la locul ei. Trebuie să faci ordine!”. Şi îi impune toate acestea pentru ca mintea lui să se ocupe cu lucruri nefolositoare.
Această boală, după cum ştiu din experienţă personală, provine din puţina credinţă, din trândăvie şi din îndelungă vorbire, şi se vindecă prin rugăciune, stăruinţă în lucrarea rucodeliei, studiul cuvântului lui Dumnezeu, răbdare şi evitarea îndelungii vorbiri.
E cu neputinţă ca monahul începător să evite războiul cu ea, pentru că mai întâi aceea se va grăbi să-l atace. Şi pentru ca cineva să nu apuce să fie atacat de ea, trebuie mai întâi de toate să îndeplinească ascultările care-i sunt încredinţate, cu precizie şi fără vorbe de împotrivire. Când preocupările lui vor intra în ordine, atunci tristeţea nu va mai găsi loc în inima sa. Se întristează doar aceia ale căror lucrări nu au o ordine. Aşadar, ascultarea este cel mai bun leac pentru această boală.
Din Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 348-349
