Sfaturile date de oamenii sănătoși celor bolnavi sunt asemenea cuvintelor scrise pe nisip. Adesea, cei suferinzi își pleacă mai ușor urechea în fața celor care trec printr-o durere asemănătoare cu a lor sau au învins o încercare grea pe parcursul vieții. De aceea, sfaturile duhovnicești ale Sfântului Paisie Aghioritul, izvorâte atât din experiența sa spirituală, cât și din nenumăratele suferințe trupești pe care le-a întâmpinat, constituie o alinare mai ales în această perioadă dificilă pentru întregul mapamond.
Ca om întâmpini cea mai mare teamă nu în ceea ce privește boala în sine, cât în durerea și limitele pe care aceasta ți le impune cu forța. Te poți obișnui cu ideea că ți-ai pierdut sănătatea, dar îți vine greu să te împaci cu noile condiții de viață pe care ești nevoit să le accepți, cu degradarea continuă a propriului trup, cu neîncetatele gânduri care-ți macină mintea și te fac să simți că mâncarea nu mai are gust, că somnul s-a îndepărtat de ochii tăi.
Zilele bolnavului trec greu, iar uneori nopțile sunt cele mai cumplite. Când toți cei sănătoși au pus capul pe liniștitele lor perne și se afundă în lumea viselor, bolnavul își înfruntă cele mai mari temeri, resimte durerile cele mai aspre, își chinuie mintea cu scenarii tot mai înfricoșătoare.
Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: „Noaptea omul se îngreuiază. În timpul zilei, bolnavii, având companie, discuţii etc., îşi uită durerea. Iar noaptea, când sunt singuri, mintea lor se duce la durere şi li se pare că ea este mai mare. În boală vor exista totdeauna dureri, însă scopul este să răsucim butonul la altă frecvență, pentru a le uita. Pentru că de nu înfrunţi corect durerea, te va durea de două ori mai mult. Dacă te gândeşti la durere, ea se va mări, în timp ce un gând bun, de pildă, dacă îţi aduci aminte de cei care suferă mai mult decât tine, sau dacă psalmodiezi puţin, durerea se uită” (Sfântul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. IV. Viața de familie, trad. de ieroschim. Ștefan Nuțescu, București, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 234).
Cele două soluții propuse de experimentatul părinte athonit - gândul la cei aflați în suferințe mai mari și rugăciunea - sunt printre cele mai eficace și din punct de vedere medical.
Atunci când avem un necaz și întâlnim un om care are aceeași problemă ca noi sau una mai gravă, ne simțim mai ușurați? Este ca și cum între noi și celălalt s-a creat o punte de legătură care ne susține reciproc. Drama nu mai pare atât de mare, chinul nu mai este atât de intens, durerea pare că s-a liniștit un pic. Ieșind din noi înșine în întâmpinarea necazurilor altora, ne regăsim puterea de a lupta, acea nădejde energică și neîntreruptă a sacrificiului, a înțelegerii, a considerării problemei altuia mai importantă decât cea pe care o avem noi. Iar atunci când suntem singuri și, poate, abandonați, ne putem îndrepta toate forțele sufletului spre rugăciune, acea rugăciune atotcuprinzătoare pe care și bolnavul cronic o poate înălța, în numele orfanilor, văduvelor, celor prigoniți și asupriți, către Dumnezeul bun și iubitor de oameni ce veghează asupra tuturor.
De multe ori, oamenii sănătoși nu înțeleg suferințele și neputințele întâmpinate de rudele sau prietenii lor bolnavi. Se grăbesc să-i judece, să le minimalizeze chinurile fizice, să-i considere lași sau ipocriți. În fața acestor reacții, bolnavii se simt încă mai stânjeniți decât erau din cauza suferinței lor. Fac eforturi pentru a compensa lipsurile generate de boală, iar acest fapt îi conduce la o suferință fizică mai traumatizantă.
De aceea, una dintre cele mai bune fapte pe care le putem împlini atunci când avem un caz de boală în familie este să nu judecăm cu asprime nimic privitor la persoana bolnavă. Sfântul Paisie Aghioritul afirma: „Dacă ți-ai fi știut boala ta, nu ai fi știut boala altora. Nu spun să nu participi la durerea lor, ci să nu te preocupi de greșalele lor. Dacă omul nu se ocupă de sine, ispititorul îi va da de lucru să se preocupe de alții. Dar dacă face treabă în el însuși, atunci se cunoaște și pe sine, și-l cunoaște și pe celălalt. Altfel, prin concluziile greșite pe care le scoate din sine judecă greșit și pe alții”.
Însă oamenii sănătoși se mai confruntă cu o problemă gravă în afara privirii bolilor altora cu multă superficialitate, și anume ipohondria. În prezent, tot mai multe persoane cred că suferă de anumite boli, deși analizele medicale indică exact contrariul. „Boală mare este a crede omul în gândul său că are vreo boală. Gândul acesta îi creează stres, îl face să se mâhnească, să nu aibă poftă de mâncare, să nu poată dormi, să ia medicamente și, în cele din urmă, se îmbolnăvește, deși este sănătos” (Sfântul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. III. Nevoință duhovnicească, p. 50).
În perioada actuală, este important să ne ferim de aceste două extreme: să nu bagatelizăm situația de față și, totodată, să nu creăm o panică inutilă prin gesturile noastre. De aceea, recomandarea de a ne păstra calmul și de a fi responsabili ar trebui să ne facă să evităm cele două pericole majore: contractarea cu ușurință a bolilor prin nepăsare, dar și temerile nejustificate. Așa cum spunea Fenelon: „Teama este ca și leacurile violente, ce se întrebuințează în bolile grave; ele curăță, dar schimbă firea și tocesc organele: un suflet condus prin teamă este totdeauna mai slab”.
Boala, prilej de pocăință
În cartea prorocului Ieremia, întâlnim un pasaj cutremurător în care profetul spune astfel: „De ce este aşa de grea boala mea şi de ce rana mea este aşa de greu de vindecat, încât nu suferă doctorie? Oare vei fi Tu pentru mine ca un izvor amăgitor şi ca o apă înşelătoare? Şi la acestea, Domnul mi-a răspuns aşa: «De te vei întoarce, Eu te voi aduce la starea cea dintâi şi vei sta înaintea feţei Mele; dacă tu vei deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea; şi nu te vei întoarce la ei, ci ei se vor întoarce la tine; și te voi face pentru poporul acesta zid tare de aramă. Vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, pentru că Eu sunt cu tine, ca să te scap şi să te izbăvesc, zice Domnul. Şi te voi scăpa din mâna celor răi; te voi izbăvi din mâna asupritorilor»” (Ieremia 15, 18-21).
Orice boală poate fi considerată un prilej de pocăință, de înnoire interioară, de reașezare a priorităților, de întâlnire cu Dumnezeu, „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”, așa cum Îl numim în rugăciunile rostite la Taina Sfântului Maslu. Sfântul Paisie Aghioritul a fost bolnav o mare parte a vieții sale. Și-a purtat suferințele cu demnitate, având, în același timp, convingerea că o durere îndurată pentru numele lui Dumnezeu valorează mai mult decât toate bucuriile egoiste ale lumii exterioare. Trebuie să fim atenți și responsabili, calmi și ancorați în realitate, dar, totodată, să dăm dovadă de pocăință, milostivire, rugăciune râvnitoare și să postim în continuare, având convingerea că toate aceste fapte bune sunt bineplăcute lui Dumnezeu și folositoare tuturor celor din jurul nostru.
Autor: Pr. Adrian Agachi
Sursa: ziarullumina.ro
