(Experiență pedagogică după moarte)
Câți oameni nu zic aceasta în clipe grele! Însă cei mai mulți nu cunosc că aceasta este păcat și că constituie lipsă de răbdare și de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Dar împrejurarea care urmează o va adeveri cu limpezime. Ne-a povestit-o cu multă smerenie și simțire un ieromonah cuvios, care are fii duhovnicești atât în Atena, cât și în eparhie.
„De când m-am făcut preot, m-a urmărit clevetirea (mucenicia modernă). Într-un fel sau altul, mulți mă amărau și mă întristau peste măsură cu clevetiri mincinoase. Iar aceasta se petrecea mereu. Atât de mult m-au întristat și m-au obosit toate acestea, încât am cedat și de multe ori am spus: «Dumnezeul meu, ia-mă!». Și în cele din urmă m-a luat”.
Toți cei care-l ascultau rămâneau uimiți privind la el, gândindu-se câtă vină au cei care clevetesc, mai ales pe cei sfințiți; cât păcat adună în sufletul lor, mai ales când îmbrâncesc în deznădejde sufletele pe care le clevetesc, de parcă Dumnezeu i-ar fi împuternicit să judece lumea. Și smeritul preot a continuat povestirea sa, spunând:
„Am avut un atac de cord. Mă aflam în Atena, în mijlocul cunoștințelor și al fiilor mei duhovnicești. M-au dus îndată la spital, iar acolo medicii s-au străduit mult să-mi pună în funcțiune din nou inima, însă nu au reușit. La sfârșit au spus: «Nu putem face nimic cu părintele. Luați-l și-l duceți la morgă!».
În cele șase ore cât am fost mort, câte nu am trăit! Mai întâi l-am simțit pe Îngerul meu păzitor cum mă însoțește într-o călătorie care, la început a fost oarecum grea, dar îndată s-a ușurat, căci suiam spre o lumină nespusă și preadulce. În timp ce mergeam, multe duhuri rele strigau și mă acuzau. Una din acuze era și următoarea:
-Unde-l duci pe acesta? A fost iubitor de bani. Deși a făgăduit neagoniseală, avea banii lui.
Dar Sfântul Înger le-a răspuns:
-Nu este adevărat! Banii pe care-i avea erau ai Mănăstirii, el numai îi administra.
În cele din urmă am ajuns la un loc, care se părea a fi hotarul dintre două ținuturi. Acolo am auzit următorul dialog:
– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, să-l duc pe părintele în Rai?
– Nu, pentru că a făcut un păcat grav!, a răspuns ea.
– Ce păcat, Stăpâna mea? Părintele a fost bun (și Îngerul a început să mă apere, iar eu simțeam cum îmi curg lacrimi fierbinți din ochi), a zidit o mănăstire, a ajutat multe suflete să se mântuiască…
– Aceasta este adevărat, a răspuns Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, dar nu a făcut răbdare în nevoința pe care a avut-o, ci-i spunea mereu Fiului meu: „Ia-mă și ia-mă!”. Deci, du-l înapoi să-și sfârșească cu răbdare nevoința sa și după aceea va veni în Împărăția Fiului meu.
În timp ce ne întorceam, am văzut Raiul și iadul. Toate cele scrise în Cărțile lui Dumnezeu sunt adevărate. Le-am văzut cu ochii mei. Când am ajuns la spital, cu dezgust am intrat în trupul meu înghețat. Au trecut opt ceasuri până ce am început să mișc primele articulații ale degetelor mele. Din mișcarea pleoapelor mele, sora mea a fost prima care a observat învierea mea din morți. S-a tulburat tot spitalul. Încet-încet mi-am revenit și de atunci iau aminte și fac răbdare fără împotrivire la orice îngăduie dragostea lui Dumnezeu.
Frații mei, trebuie să dobândim Raiul! Întru răbdarea noastră trebuie să ne dobândim sufletele noastre”.
Acestea le-a spus acel Părinte, iar la ultimul cuvânt i s-a tăiat glasul din pricina emoției…
Sursa: http://tokandylaki.blogspot.gr
via marturieathonita.ro
