Vorbele sutașului ar trebui să fie "lumânarea" pe care fiecare din noi o aprinde în fața iconostasului atunci când se roagă, dar probabil ne este greu să contemplăm la frumusețea imaginii în care Domnul discută cu noi. Frumusețea legăturii dintre noi și El este și faptul că vorbește fiecăruia pe nivelul de înțeles al lui, cu aceeași dragoste pentru toți și se coboară la măsura noastră duhovnicească...
Grija și speranța cu care sutașul se apropie de Mântuitorul, îndemnat fiind de compătimirea și dragostea pe care o are pentru sluga din casa lui, fac lucrătoare credința pe care o purta în suflet și devine vizibilă pentru cei din jur prin dialogul avut cu Hristos. Și el cere cu credință "fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoiește este asemenea valului mării, mișcat de vânt și aruncat încoace și încolo" (Iacov 1,6).
Iar mărturisirea plină de smerenie și cunoașterea realității ce-l înconjoară pun într-o lumină oglinditoare pentru noi această nevrednicie caracteristică, nouă, tuturor. Oricât de mare ar fi ea și indiferent de poziția noastră socială, asta nu îl împiedică pe Hristos să stea la discuție cu fiecare dintre noi. Cuvintele folosite în dialogul ce reprezintă punctul de pornire al unei relații, "sunt, în realitate, imagini ale sufletelor noastre. Căci, așa cum răul arată izvorul de unde provine; așa și cuvântul caracterizează inima în care l-a îmbrățișat" (Sf. Vasile cel Mare).
Sinceritatea prin care ne exprimăm și comunicam cu cel de lângă noi ajunge la inima celuilalt, căci este parte a adevărului despre cele dinlăuntru ale noastre. Nu adevărul ne împiedică să comunicăm, ci minciuna în nebunia ei de a fi stăpână peste noi și trăirile noastre.
Acum prin buna întocmire și rânduială a pericopelor evanghelice ce se citesc în fiecare duminică în biserici, ne este pusă în fața ochilor imaginea omului ce "stă" peste semeni și are grija celor pe care îi "stăpânește". Poate că ar trebui să fie modelul după care cei ce conduc, cei ce slujesc și noi toți ar trebui să trăim.
Realitatea în care trăim, din păcate, este înrobită mândriei care ne caracterizează, și o îngrijim prin comportamentul nostru modelat după patimile noastre. Și totuși, dacă sutașul îndrăznește din credință, atunci și noi putem! Ce ne lipsește?
Există și un alt aspect al vieții prin care trecem și este legat de cei cu care suntem înconjurați, și anume faptul că cerem și (poate) ni se va da. Cerem și oferim, însă din imaturitatea noastră duhovnicească am rămas numai la prima parte: cerem! Bineînțeles că a cere nu este un păcat, dar trebuie luată în considerare și nevoia celor de lângă noi. Tot așa cerem și de la Domnul, și din câte se pare, trei sunt răspunsurile la rugăciunile noastre: "Da", "Nu", "Așteaptă". Cel mai potrivit este al treilea! Dar să nu uităm faptul că Dumnezeu Tatăl încearcă să păstreze un echilibru și o armonie în relațiile dintre noi, oamenii.
Și tot la fel, nu e păcat că nu primim cele cerute; trebuie să fiu încredințat "că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor..." (Iacov 1,17). Oare ceea ce am acum le privesc ca daruri de la Dumnezeu? Neapreciind aceste daruri, voi fi în stare să apreciez pe cele ce le cer?
În a doua Epistolă, Sfântul Apostol Petru scrie: "pentru aceasta puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați la credința voastră, fapta bună; iar la fapta bună, conștiința; la conștiință, înfrânarea; la înfrânare, răbdare; la răbdare, evlavia; la evlavie, iubirea frățească; iar la iubirea frățească, DRAGOSTEA"... (2 Petru 1, 5-7)
(Arhim. Siluan Visan)
