În viața mea deși am fost prost și un urât, dar aveam oleacă de încredere în mine, adică mi se părea că pot și eu ceva, încă mai mult decât altul, și când mi se întâmpla vreo umilire mă mâniam.
Odată părintele stareț a venit în biserică într-o duminică și eu cântam ''Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă''. Se vede că eu cântam cu ton, că doar era biserica plină de lume. Atunci părintele stareț Vladimir vine încetișor în strană și mă scoate afară:
- Măi prostule, ce te fălești cu glasul tău de măgar! Urâtule, prostule...
Atunci eu, în loc să fac metanie și să zic: ''Iartă-mă, preacuvioase părinte'', m-am mâniat și am fugit în pădure, zicând în mintea mea că numai din răutate mi-a făcut acest gest, ca să mă facă de rușine față de lume. Așa că toată ziua am umblat prin pădure mânios, făcând fel de fel de planuri. Seara, când am venit la chilie, am găsit o hârtie pe masă pe care scria: ''Iartă-mă, părinte Paisie, că te-am supărat''.
Tot el a câștigat, că și-a cerut iertare.
Așadar, m-a cam stăpânit mânia, se vede că tot din cauza încrederii mândriei, că scrie undeva că urât este la Domnul omul prost și mândru.
Din Ieroschimonah Paisie Olaru, Dă-le, Doamne, un colțișor de rai!, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 163
