Iată coasta Katunakiei. De celalaltă parte am ajuns când razele arzătoare ale soarelui – era sfârșitul lunii secerișului – degustau ultimele delicatese ale stâncilor. Seara târziu am ajuns la coliba cuviosului Efrem. Prin lumina scăzută se distingea figura lui gheron. Înalt, bine legat cum era, semăna cu trunchiul bătrân al unui platan. Mai târziu avea să-mi povestească:
– Și cele patru straturi ale grădinii noastre le-am săpat singur cu săpăliga. Acum propun ucenicilor mei să ia fiecare câte o parcelă să sape și mi se plâng că nu pot (pe unul îl doare mijlocul, pe altul, mâna) și cer freză[1].
– Copiii mei, mașina va distruge liniștea locului.
– Nu, gheronda, să luăm freză.
– E, luați, și pas să vă mai liniștiți!
Părintele Efrem, în acei ani, nu era un nume mare în Athos. Unii cu sfială șușoteau câte ceva cu privire la valoarea cuvântului lui. Până prin ’78, când am cerut de la vecinul lui să ne arate poteca ce ducea la chilia lui, și ne-a spus:
– Am auzit că are bună învățătură și mă gândesc să-l cercetez.
Bătrânul acela, gheron Efrem, în acea binecuvântată seară, ne-a primit cu multă ospitalitate. Ne-a condus la biserică și în spatele lui venea un bătrân desculț căruia părea că bătrânețile i-au risipit mintea și că depindea în mod absolut de părintele Efrem. Când i-am spus că suntem teologi, ne-a privit cu un surâs de compătimire, care ne-a adus cu picioarele pe pământ imediat. Bre, ce-am învățat la școală, și ce-am pățit în pustie! Era înfricoșător: noi, niște puști de 25 de ani, să ne dăm teologi înaintea unui gheron albit în pustie! Ne-am învățat lecția imediat și încă o mai țin minte!
– Bine, copii, teolog este acela care vorbește cu Dumnezeu, și nu acela care studiază teologia.
Bătrânul ne-a lăsat să ne întoarcem la danieliți pleoștiți. Ne-am simțit stânjeniți de scena din pustie și era adevărat, mai târziu, ori de câte ori îl întâlneam, rușinați, fugeam de părintele Efrem.
[1] Mașină agricolă având organul activ format dintr-un ax rotitor prevăzut cu gheare și cuțite, care taie și mărunțește pământul.
