În loc să fim o ţară numai fraţi,
Simţim, în noua epocă barbară,
C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi
S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.
Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.
Trăim acelaşi tragic simţământ,
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.
Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi,
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.
Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
De zici că eşti din neam ce nu se lasă,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?
Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
Dispuşi să emigreze se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.
Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.
Şi-acum se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie şi de grindeni
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi români de pretutindeni.
Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!
27 mai 1997, Bucureşti
Adrian Păunescu
