Unei doamne din Bucureşti i-a murit un fiu. Era prin anul 1965. L-a îngropat la cimitirul Belu. Alături de copil era mormântul fratelui unui doctor din Bucureşti, care, de când i-a murit fratele, nici n-a mai dat prin cimitir.
Femeia, văzând acel mormânt părăsit şi plin de buruieni, fără a cunoaşte al cui este, s-a îndurat de el şi a început a smulge din buruieni şi a planta flori; îl îngrijea ca pe mormântul fiului ei. Dar biata femeie era cam bolnavă. Într-o seară s-a hotărât ca a doua zi dimineaţă să se ducă la policlinică pentru a se consulta.
În noaptea aceea însă, iată că se arată în vis doctorului, fratele său răposat, care îi spune:
– Vezi pe femeia aceasta? şi i-o arătă cu degetul. Mâine la 8 dimineaţa va veni la policlinică la tine, că este bolnavă. Ai grijă, să te îngrijeşti bine de ea, că mi-a făcut un mare bine.
Într-adevăr, dimineaţa, la ora 8, intră în cabinetul doctorului, femeia bolnavă. El se uită la ea mirat. Semăna exact cu cea pe care i-o arătase fratele lui în vis.
– Ai cunoscut pe fratele meu?, o întrebă doctorul.
– Dar unde locuieşte?
– Este mort de câţiva ani. Mormântul lui este la cimitirul Belu, pe aleea nr. 10.
– Acolo este şi mormântul fiului meu. Eu am îngrijit de un mormânt alături, care era cam părăsit. Probabil acela să fie…
– Da, doamnă, acela este. Vă mulţumesc mult, din partea mea şi a fratelui meu. Poftiţi să vă consult.
Această întâmplare a fost istorisită de însuşi doctorul în cauză.
Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovniceşti, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p.103-104
