Nu e decît o poveste, dar o poveste foarte frumoasă, pe care o ştiu de cînd eram fetiţă mică de la Matriona, bucătăreasa noastră. Ascultă:
„A fost odată ca niciodată o femeie rea şi amarnică la suflet. Şi femeia aceea a făcut umbră pământului şi, împlinindu-i-se sorocul, a murit. Şi murind n-a lăsat după ea nicio faptă bună. Dracii au pus atunci gheara pe ea şi au aruncat-o în iazul de foc. Iar îngerul ei păzitor sta pe mal şi-şi tot frământa mintea: “Oare ce faptă bună o fi săvârşit în viaţa ei?”
Şi, aducându-şi aminte, se duce el şi-i spune lui Dumnezeu:
– A smuls din grădină un fir de ceapă şi l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie săracă.
– Ia firul cela de ceapă, zise Dumnezeu, şi dă-i-l să se agaţe de el şi pe urmă caută s-o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în Rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă, să rămână unde se află acum.
Îngerul a coborât degrabă în Iad şi a zis, întinzându-i firul de ceapă:
– Apucă-te vârtos de el, femeie, şi eu am să te scot afară. Şi a început să tragă binişor de fir până ce a scos-o aproape toată din Iad. Dar ce să vezi: ceilalţi osândiţi, când au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agăţat şi ei de ea, să-i tragă şi pe ei afară. Scorpia de femeie însă, haină cum era la suflet, a început să dea din picioare şi să urle:
– Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră!
Nici nu a apucat să termine şi firul de ceapă s-a rupt. Femeia a căzut în Iad şi arde şi acum în focurile Gheneei. Îngerul a izbucnit în plîns şi a plecat.”
Extras din Fraţii Karamazov, F.M. Dostoievski
