După 40 de zile (de la adormirea Părintelui Paisie), săvârşindu-i-se toată rânduiala cuvenită, unul dintre ucenicii săi apropiaţi se ruga noaptea singur în chilia Părintelui Paisie.
De oboseală, a aţipit puţin în genunchi, şi l-a văzut pe bătrânul îmbrăcat cu rasa, cu schima şi epitrahilul, stând la marginea patului său, cu crucea în mână, unde zăcuse în suferinţă şase ani de zile, şi plângând. Ucenicul întristat, i-a sărutat crucea şi mâna, şi l-a întrebat:
- De ce plângi, Părinte Paisie? Te doare ceva?
Iar el i-a răspuns:
- Nu, dragii mei. Dar dacă voi nu plângeţi, plâng eu pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. O, câtă nevoie şi câtă frică are sufletul atunci! Dacă nu plângi tu pentru tine aici, cine să te plângă după moarte? Că numai pe cel ce îl doare inima şi are conştiinţa curată, numai acela plânge. Vedeţi cum trece timpul?!
Vai, vai, să nu vă treceţi timpul fără folos, că nu-l mai întâlniţi. Ce puteţi face astăzi, faceţi, şi nu amânaţi pe mâine, că nu ştim dacă mai ajungem până atunci.
Că dacă poţi şi nu faci, ai mare păcat, şi de ochii Domnului nu poţi ascunde nimic...
Orice faci, se caută scopul cu care faci acel lucru.
Doreşti să placi oamenilor sau lui Dumnezeu?
Luaţi seama că tare este scump Raiul şi tare este greu de ajuns la Rai. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragii mei!"
Extras din Părintele Paisie Duhovnicul, Arhimandrit Ioanichie Bălan,
Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucuvinei, 1993
