O iubire dincolo de moarte

3479

Bianca Năstase. Își dorea să fie medic. Și a ajuns învățătoare. Cred că nimic nu este întâmplător, pentru că, în definitiv, povestea ei este pare să fie o lecție deschisă. Și pentru că Bianca a îngrijit fără pauză atât suflete, cât și trupuri. S-a căsătorit cu un bărbat aflat într-un scaun cu rotile. Aveau trei copii, dintre care unul cu dizabilități, și mai așteptau un bebeluș, atunci când au avut un accident. Soțul ei a murit, iar Bianca și bebelușul nu au primit șanse de supraviețuire. După realități derulate mai intens decât ar putea un film să transpună, Bianca pierduse multe: omul drag, părți din ființă, chiar și inelul și verigheta. Iubirea, însă, nu doar că nu a pierdut-o, ci a trecut dincolo de moarte. Și a câștigat viață, una de a cărei arhitectură Bianca a învățat și mai mult să se bucure.

Bianca nu a avut nicio restanță în facultate. Era fascinată într-atât de mult de mare, încât număra zilele până când avea să plece din nou în Vama Veche, să-și așeze cortul pe o plajă pustie. Mergea împreună cu o prietenă, ziua stăteau în apă, iar noaptea reciteau poezii, sub lumina stelelor. Terminase al treilea an de facultate atunci când l-a cunoscut pe viitorul ei soț. Era o terasă atât de plină, încât nu mai erau mese libere și nici scaune. El nu avea nevoie de un scaun, pentru că se afla într-unul cu rotile, așa că a cerut doar împartă masa. Zorii zilei i-au găsit încă acolo, vorbind. „A doua zi știam că mă voi căsători cu el. M-a întrebat: <<Fetița, ce facem dacă focul acesta crește?>> Iar eu i-am răspuns simplu: <<Mă iei de soție>>și-a amintit Bianca.

Era uimită de înțelepciunea lui. Florin înfruntase toate opreliștile de a deveni arhitect. Crescut în vremea comunismului, când desenul nu părea să țină de foame, fusese obligat să lucreze, așa cum se cuvenea, pe un post de muncitor în fabrică. Dar el nu și-a abandonat visul. Așa cum nu l-a abandonat nici după ce un accident de tren l-a lăsat fără picioare. A considerat că a fost nevoie de acea experiență, ca să fie scos din apele tulburi în care se scăldase sufletul lui în ultima vreme, și să ajungă pe un drum mai bun. A absolvit masteratul, avea proiecte de arhitectură, conducea o mașină adaptată, și, mai nou, o iubea pe Bianca. „Vedeam în ochii lui că mă place, era evident, dar nu simțeam că ar muri, dacă eu nu aș mai fi. Și gândul pe care l-am avut atunci acesta a fost: în sfârșit un om care, deși nu are picioare, este cu picioarele pe pământ”, a mărturisit ea.

După zece zile, Bianca a dat un telefon acasă. „Părinții mei știau deja de la prietena mea, care se întorsese mai devreme, că am cunoscut un om fără picioare. Iar eu îi sunasem să le spun că mă mărit. S-au opus foarte tare, tata a crezut că în șase luni îmi va trece și atunci nu mi-a dat voie să fac acest pas mai devreme. Așa că am calculat cu Florin data în care aveau să se împlinească acele luni și, cum el era din Prahova, eu din Iași, am vorbit toate nopțile la telefonul fix”, a spus Bianca.

Părinții au înțeles că nu era cale de întors. A urmat nunta, Bianca avea 23 de ani, iar Florin 31. Au locuit în mai multe orașe, până când și-au găsit colțul de Rai, așa cum îl numește Bianca, un sat numit Bughea de Sus. De unde visase să ajungă în capitală, Bianca trecea gârla de cinci ori ca să ajungă acasă, plină de noroi. Dar era atât de fericită, încât s-au mutat pe când nici pereții nu erau gata și nu aveau uși, așa că Florin a construit unele glisante, pe rulmenți.

Veniseră pe lume Teodor, Dimitrie, Ecaterina și, doar la câteva luni după, urma să aparăVarvara. Dimitrie a fost diagnosticat cu tetrapareză spastică, așa că nu vorbea și nu prea mișca. Ceea ce putea să facă și nu a încetat, a fost să privească oamenii până în adâncul inimii și să râdă. „Eu nu i-am putut înțelege bucuria și nu m-am putut bucura. Mi se părea că numai o mamă nebună s-ar putea bucura atunci când are un copil cu handicap. Dar soțul meu i-a surprins acea bucurie pe care eu am înțeles-o mult mai târziu, el a fost cel care m-a susținut”, a continuat Bianca.

Și i-a dat putere până pe 20 decembrie decembrie 2005. „Trecuseră trei zile de când ne mutasem în casă, Dimitrie avea trei ani și era programat să mergem la medic. Teodor avea cinci ani și în ziua aceea avea serbarea la grădiniță, așa că pe el l-am dus acolo. O lăsasem și pe Ecaterina, care avea opt luni, în brațele finei mele, pentru câteva ore. Și am plecat cu Dimitrie și cu soțul meu care conducea. Mie îmi era foarte rău, Dimitrie plângea și mai tare, pentru că eu mă mutasem în față și i-am spus că nu pot să mă mai întorc la el, iar soțul meu s-a uitat o secundă în oglinda retrovizoare. Ne-am izbit într-o betonieră”, a povestit Bianca.

Soțul ei, deși era rănit foarte tare, i-a îndemnat pe medici să se ocupe de Bianca, întrucât era însărcinată în trei luni. Iar medicii l-au ascultat. Florin a murit, Dimitrie a fost îngrijit și preluat de familie ulterior, iar Bianca a fost transportată în comă la spitalul din Ploiești. I-au scos splina, i-au operat ficatul, coastele erau rupte, plămânii striviți și Varvara era în burtă. Nu păreau să aibă nici una șanse de viață, așa că doctorii, în încercarea de a o salva măcar pe Bianca, au pus familiei în discuție consimțământul pentru avort.

Atunci când și-a revenit din comă, toată lumea îi spunea că soțul ei este ținut în viață de aparate. Se temeau cu toții că Bianca nu va mai rezista unui șoc. În urma unui vis, însă, Bianca a știut că Florin era deja în Cer, așa că vestea nu a mai surprins-o. Timp de aproape două luni, a urmat proceduri de recuperare, învățând din nou să meargă și ținând, cu orice preț, să își nască cel de-al patrulea copil.

În pofida tuturor avertizărilor că va fi încă un copil cu handicap, din cauza tratamentelor și a radiografiilor la care fusese supusă după accident, Bianca a născut-o pe Varvara sănătoasă. Fetița a luat, în schimb, un stafilococ auriu din maternitate, așa că după nici două săptămâni, medicii considerau că fie va muri, fie îi vor amputa un picior, așa că Bianca a smuls-o din brațele unui doctor și a plecat să caute o altă opinie.

Acela a fost momentul în care Bianca susține că s-a certat cu Dumnezeu, avertizându-L că, dacă Varvarei i se întâmplă ceva, ea nu va mai răspunde pentru faptele ei. „A urmat o intervenție chirurgicală, medicul mi-a explicat că nu i-a amputat piciorul Varvarei, dar că îl va avea mai scurt, pentru că nu se va mai dezvolta cartilajul normal. După ce am revenit la control m-a întrebat <<Ce i-ați făcut, doamnă? Nu se mai vede nimic. Este refăcut complet>>. Atunci am înțeles și am știut că acolo unde medicul spune <<nu>>, Dumnezeu spune <<da>>”, a mărturisit Bianca.

Ajutată de familie, deși mama ei fusese diagnosticată cu o tumoare, iar mai târziu și tatăl, Bianca a reușit să își revină fizic, după accident. „Când am ajuns acasă, Teodor nici nu se putea uita la mine. Aveam cicatrici pe față, mă întreba ce s-a întâmplat, dar nu a vrut din prima să îi spun tot. Un lucru miraculos, în ziua accidentului, el fiind la grădiniță, avea de pregătit o felicitare și a făcut, în schimb, un colaj din catifea neagră și un material galben, era o lumânare aprinsă, alături de o cetină de brad. Educatoarea mi-a spus că a făcut asta la ora 10 dimineață, adică ora la care noi avem accidentul. Era în timp real, nu avea de unde să știe, dar a simțit că tatăl lui se duce, așa că i-a ținut o lumânare aprinsă”, a spus Bianca.

Prin urmare, nu a fost nevoie de multe explicații. Copiii știau că tatăl lor este în Cer, acolo unde nu mai suferă, și au crescut nu doar cu amintirea sau imaginea lui din poze, ci cu o conștiință a faptului că el este mereu prezent și că le îndeplinește rugăciunile. Așa cum s-a întâmplat când, locuind pentru câțiva ani la Oradea, pentru ca Dimitrie să beneficieze de pregătirea unui kinetoterapeut, a nins cu fulgi mari, deși în acel oraș de obicei nu ningea. Era Crăciunul, iar copiii se rugaseră să vină zăpada.

Cu ajutorul unor oameni darnici, Dimitrie a fost supus la multe intervenții chirurgicale, așa că acum își poate mișca mai bine mâinile și a dezvoltat o pasiune pentru tehnologie. Știe cum să utilizeze un laptop, căutând tutoriale ca să învețe și mai mult, în condițiile în care, teoretic, nu știe să citească. Practic, el găsește tot ce caută și râde atunci când mama lui nu cunoaște toate informațiile pe care el le-a acumulat.

Teodor a moștenit talentul tatălui său la desen, citise încă din clasa a VII-a manualele de geometrie descriptivă utilizate în facultate, dar în loc de arhitectură va alege designul auto. „O altă întâmplare foarte frumoasă este că am urcat cu Teodor în pod, să căutăm desenele tatălui său, de pe vremea când era elev, ca să facem un film. Și vine Teodor la mine cu un desen și îmi spune: <<Uite!>>. Și eu am întrebat: <<Ce e cu asta?>>. El mi-a zis: <<Nu o recunoști?>> Îmi aduceam aminte că am văzut ceva asemănător la el, dar avea semnătura tatălui său jos și nu înțelegeam ce legătură să fac. Și îmi spune: <<Este exact mașina pe care am desenat-o eu>>. Era exact aceeași mașină, din același unghi, făcută exact la fel. Teodor atunci a văzut-o și de aceea a fost șocat”, a precizat Bianca.

Atât Teodor, cât și surorile lui, încă eleve ale școlii unde Bianca este învățătoare, și-au dorit un al doilea tată, unul pe care să îl poată atinge. Bianca le-a înțeles dorința și o putea accepta, dacă al doilea tată nu ar fi trebuit să îi fie și soț. Deși a avut momente în care durerea singurătății părea să o sfâșie, lăsând-o inconștientă, Bianca știa că, dincolo de ceea ce ochiul poate percepe, ea nu era singură. 

Într-un final, inima ei s-a liniștit, și a învățat că, în momente de cumpănă, când nu știa să decidă de una singură, era nevoie doar să pună întrebările, iar apoi primea răspunsurile într-un alt fel decât în cuvinte. Așa cum a primit și o mașină de care avea nevoie să îl transporte în special pe Dimitrie, printre multe alte daruri. Tocmai de aceea, crede că planurile nu își au rostul. Tot ce își dorește este să își păstreze credința, așa cum și-a păstrat-o în toate momentele în care nimeni nu părea să mai creadă. 

 

Așa cum oamenilor le vine și acum greu să creadă că Bianca nu și-a rătăcit zâmbetul sau mințile. Că aleargă cu aceeași fascinație spre o plajă pustie. Și că este mai degrabă uimită de toate minunile pe care le-a trăit, decât să regrete ceva. Sufletul ei s-a vindecat odată cu cicatricile de pe față, iar Bianca nu poate descrie viața a fi altfel decât minunată.

sursa http://saniting.com

Această prezentare necesită JavaScript.


Articole Asemănătoare
1802

Dacă iubirea noastră este o pretenţie, atunci va fi o suferinţă continuă

De ce să iubesc alte persoane când ştiu că acelora pe care chiar le iubesc cu adevărat nu le pasă? Să sufăr din nou? Pentru ce? E o suferinţă continuă. Da… Repet: dacă iubirea noastră este o pretenţie, atunci va fi o suferinţă continuă. Încearcă să iubeşti fără să mai pretinzi nimic. Pur şi simplu. […]

Articole postate de același autor
1768

Nu uita ce e mai important!

Povestea spune că o femeie săracă cu un copil în braţe, trecând pe lângă o peşteră, a auzit o voce misterioasă care i-a spus: „Intră şi ia tot ce îţi doreşti, dar nu uita ceea ce este mai important. Aminteşte-ţi că după ce vei ieşi, peştera se va închide pentru totdeauna. Aşa că profită de […]