Impresionanta mărturie a doamnei preotese Emilia Şpan despre Părintele Arsenie Boca și despre nașterea de prunci

Impresionanta mărturie a doamnei preotese Emilia Şpan despre Părintele Arsenie Boca și despre nașterea de prunci

2649

În grija lui Dumnezeu

Mărturia doamnei preotese Emilia Şpan

Ce bucurie să întâlneşti un om ca doamna preoteasă Emilia Şpan! Fiică de preot, soţie de preot, mamă a şase copii, trăieşte azi la Sibiu, pe strada Xenopol, aproape de Catedrala Mitro­politană, fericită când e înconjurată de cei 13 nepoţi. L-a cunoscut şi l-a ascultat pe marele înduhovnicit dăruit de Dumnezeu popo­rului nostru în veacul XX: Părintele Arsenie Boca.

Preotul din vis

M-am născut în Munţii Apuseni, în comuna Bu­cium-Cerbu, în 1938. Du­pă absolvirea Şcolii Peda­gogice din Abrud, în 1956, am ajuns educatoare la o gră­diniţă din Lupşa, pe valea Arieşului. Acolo l-am cu­noscut pe Gheorghe Şpan, care era student la „Teologia” din Sibiu. Abia terminase anul I. Fa­milia lui era din Hădărău, un sat al comunei Lupşa. Ne-am sim­patizat, ne-am împrie­tenit şi, după ce Gheorghe a absolvit facul­tatea, în 1959, ne-am că­să­torit, deşi un membru de partid, şeful secţiei de în­văţă­mânt, mă avertizase că fac o mare greşeală şi-mi „pro­feţise” că peste zece ani nu vor mai fi nici preoţi, nici biserici. A fost hirotonit de Preasfinţitul Teofil Herineanu, Epis­copul Vadului, Feleacului şi Clujului. L-a trimis să slujească la Ciuruleasa şi So­haru, două localităţi de lângă Abrud, fără să fie recu­noscut de stat, fără salariu. Am locuit la tatăl meu, care era şi el preot, la Bucium-Cerbu. Acolo a venit pe lume şi prima noastră fetiţă: Mirela. În 1961, soţul meu a fost recunoscut ca preot şi oficial şi trimis la Scări­şoara, în mijlocul Apusenilor. Un sat risipit, cu oameni săraci, dar buni la suflet. Bucuroşi că au preot, ne aju­tau. Nu cu bani, că n-aveau, ci cu de-ale gurii: lapte, smântână, ouă, grâu… Am stat acolo şapte ani, timp în care s-au născut alţi doi copii: Georgeta şi Mirel. Ţi­neam pe-atunci legătura cu un ieromonah, Gherman Baciu, călugăr care fusese dat afară de la mânăstirea din Alba-Iulia în 1959, în urma decretului 410. El ne încuraja, ne sfătuia.

La Scărişoara, de la femeile care treceau muntele şi mergeau la Mânăstirea Râmeţ, am auzit prima oară despre un Părinte Arsenie.
În 1968, Mirela s-a îmbolnăvit şi avea nevoie de un tratament la spital. La Cluj, unde am stat cu ea şase săptămâni, doctorii ne-au sfătuit să plecăm de pe Valea Arieşului, unde se exploata uraniu, care putea să-i facă rău. Soţul meu i-a scris Înalt Preasfinţitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, care l-a sfătuit să ceară imediat transferul la Gura Râului, lângă Sibiu, unde era vacantă o parohie. Aşa am ajuns în această localitate din Mărginimea Sibiului, cu oameni înstă­riţi, unde în 1970 s-a născut al patrulea copil: Ci­prian.

Mama Înalt Preasfinţitului Nicolae, Letiţia Mla­din, care era la fel ca mine din părţile Abrudului, de la Roşia Montană, mi-a zis: „Tu trebuie să-l cunoşti pe Părintele Arsenie!”… La Catedrala din Sibiu am întâlnit mai multe femei care îl cunoşteau şi care mă îndemnau şi ele: „Roagă-te, că te ajută Părintele să ajungi la el!”. Voiam să-mi clarific unele nelămu­riri. Aveam patru copii şi erau contradicţii între mine şi ru­dele mele. Mă certau: cum îndrăznesc eu să nasc atâţia copii?! Chiar mama îmi spunea: „Voi nu vedeţi cât îi de greu?! Voi nu vă puteţi descurca acuma, că-s copiii mici! Ce veţi face când vor fi mari?!”… Doream din suflet să ajung la Părintele Arsenie. M-am tot rugat. În 1973, pe 8 mai, când Biserica îi săr­bătoreşte pe Sfântul Ioan Evan­ghelistul şi pe Sfântul Arsenie cel Mare, soţul meu urma să facă Sfânta Liturghie şi n-avea cântă­reţi la strană, la Gura Râu­lui. Mi-a zis: „Hai, vino tu!”. I-am po­vestit că noap­tea am visat cum am ajuns la Părintele Arsenie Boca şi i-am spus toate durerile mele sufle­teşti. El mi-a zis să citesc Sinaxa­rul, în loc de pri­ceas­nă. Am citit şi m-a sur­prins cum era descris Sfân­tul Arsenie cel Mare, care a trăit acum 1600 de ani: înalt, cu trupul mlădios, dar uscăţiv, cu părul alb, cu înfăţişare de înger…

Aşa vă­zusem în vis un preot despre care eram convinsă că e Părintele Arsenie Bo­ca: înalt, zvelt, îmbrăcat într-o reverendă deschisă la culoare. Avea ochi fru­moşi, albaştri-verzui. Şi din ochi săi ieşeau raze. Aşa l-am văzut în vis.
În Orlat, localitate ve­cină cu Gura Râu­lui, era o călugăriţă, maica Macrina, care trebuia să tri­mită foiţă de aur pentru icoane Părintelui Arsenie. Era dintre mo­nahiile scoase abuziv din mânăstiri, în anii ’50 ai veacului trecut. Fusese la Mâ­năstirea Vladi­mireşti. Ea nu putea să meargă la Părintele Arsenie pentru că era urmărită şi a trimis-o pe femeia la care locuia. Am aflat şi i-am zis: „Mama Oană, întrebaţi vă rog pe Părin­tele, nu mă primeşte şi pe mine?”.

S-a dus la Drăgănescu, aproape de Bu­cu­reşti, unde se afla atunci părintele, şi i-a spus că preoteasa de la Gura-Râului vrea să-l cu­noască:

– Care, mă? – a zis Părintele Arsenie. La Gura Râu­lui sunt doi preoţi.

– Soţia Părintelui Şpan.

– Spune-i, măi, să vină! Da’ să-mi aducă un bilet de la soţu-său, să ştie şi el unde vine.

O întâlnire binecuvântată

 Într-o zi de joi, cum propusese Părintele Arsenie, cu un tren care pleca de la Sibiu la miezul nopţii, am pornit spre Bucureşti. Soţul meu, Gheorghe, m-a înso­ţit. Toate drumurile ne-au fost deschise. Întâlneam per­soane care ne indicau ce tramvai şi ce autobuz să luăm, până unde să mer­gem. Am ajuns dimineaţa în satul Drăgănescu şi am intrat în biserică. Era în şantier, se lucra la pictură. Şi dacă am văzut că nu-i nimeni, ne-am pus în genunchi la o icoană a Maicii Domnului, în stânga, şi am început să ne rugăm amândoi, fiecare în felul său. Eu am zis în sinea mea: „Doamne, de ce-oi fi venit eu aici, să vadă şi Părintele ce netrebnică şi păcătoasă sunt!?”. Şi plângeam. Dintr-o dată, auzim o voce: „Care-i, măi, acolo, care plânge şi nu vrea să vină?…”. Am rămas surprinsă. Vocea s-a auzit din altar. Ne-am ridicat. Soţul meu s-a dus şi a schimbat câteva cuvinte cu cel care vorbise şi care era urcat pe schelă. Am auzit vocea aceea spunându-i: „Hai, măi, că eşti pe cal!”. Adică putem comunica. Apoi, adre­sându-mi-se: „Hai şi tu, să-ţi văd faţa!”. M-am dus către altar şi am dat la o parte perdeaua de la uşa dia­conească din stânga. Atunci l-am văzut pe Părintele Arsenie, sus pe schelă, unde picta. Şedea pe un scaun, îmbrăcat cu un halat alb. Era preotul pe care-l văzusem în vis. L-am salutat şi Părintele mi-a zis: „Ai faţă lu­minoasă!”. Apoi m-am retras.
Impresionanta mărturie a doamnei preotese Emilia Şpan
Între timp a început să vină lume, până când aproa­pe s-a umplut biserica. Părintele Arsenie a coborât de pe schelă. Avea atunci 63 de ani. Era cărunt, cu barba albă, scurtă, înalt, suplu şi drept. M-a impresionat ţinu­ta sa. Îmi amintesc că a zis: „Să faceţi copii, că altfel femeile fac cancer. Cel puţin trei-patru copii, ca femeia să fie sănătoasă, să nu aibă probleme!”. Eu am gândit: „Apăi eu îs bine, am patru copii”. I-am arătat o foto­grafie ca să-i demonstrez că am patru copii, o poză în care eram cu soţul, mama mea şi copiii. S-a uitat şi a zis: „Tu!… Tu să mai naşti un copil!”. Am zis: „Dac-o vrea şi Dumnezeu…”. I-am spus că am avut o sarcină care s-a întrerupt, fără vreo intervenţie dinafară, fără să vreau:
„Tu! Să trăieşti viaţă normală, fie să mori la dato­rie! Adică: nici abuz, nici refuz”.
Am înţeles că nu e bine să mă feresc a avea copii, ci să am o viaţă conjugală normală. Şi uitându-se la fotografie a adăugat: „Tu! Ai grijă, n-asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mamă! Ştii de cine zic?… De maică-ta!”. Pentru că mama se gândea să ne fie mai uşor, să nu avem atâţia copii. Am luat aminte la sfatul Părintelui Arsenie. Tot atunci ne-a zis, vorbind natural: „Tatăl meu o plecat în America. Mama n-o mai vrut să se culce cu tata, când era însărcinată cu mine. Şi el o plecat. Bine o făcut, că s-o întors şi ne-o adus bani”. Adică, în timpul sarcinii, viaţă curată! Copilul să nu fie deranjat când e în pântece. „Măi, şi animalele respectă perioada aceea, dar omul…”.
Ne-a mai povestit că mamei sale îi plăcea mult o icoană pe care o punea pe masă şi zicea: „Vai, ce mi-ar plăcea să am un copil care să ştie să picteze icoane!”. Aşadar, trăirea pe care mama o are în timpul sarcinii e moştenită de copil.
 
Ca să trăiţi!
 După un timp, am rămas însărcinată şi ne-am dus din nou la Părintele Arsenie. Soţul meu i-a spus că toţi cei din familie se opun: „Nu vedeţi cât îi de greu! Să mai faceţi un copil?!”… S-a supărat Părintele şi-a zis cu hotărâre: „Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”.

N-am înţeles atunci ce voia să spună. După mulţi ani, o femeie care a fost la Drăgănescu mi-a povestit că Părintele i-a zis: „Mai aveţi trei-patru ani”. Încă trei-patru ani în care ea putea naşte copii. „Să mai naşteţi un copil, că dacă nu…”. Şi le făcea semn cu degetul cum le faci copiilor.Asta însemna: că dacă nu, o să moară! Era împreună cu soţul ei, care n-a fost de acord: „Să ne facem de minune!? Noi, acum, la vârsta noas­tră, să mai facem copii?!”… Nu l-au ascultat. Şi exact pe la vârsta de 43-44 de ani, până când ar mai fi putut face copii, soţul ei a murit. Părintele ştia dinainte. Ne spunea: „La mine nu trebuie să veniţi de multe ori. O dată, şi să ascultaţi!”.
În anul 2001, soţul meu a făcut un infarct. Era ca şi condamnat la moarte. Aici, la Sibiu, doctorii îi spuneau fiicei mele, Georgeta, care e medic: „Pregăteşte fami­lia!”… Şi ea era cu chibrituri şi lumânare în buzunar. Şi am zis: „Nu! Îl ducem la Târgu-Mureş!”. Şi s-au des­chis toate uşile: elicopterul SMURD – liber, masa pentru intervenţia chirurgicală, pregătită. Şi mi-am dat seama abia după ce soţul meu şi-a revenit că a fost minunea lui Dumnezeu şi ajutorul Părintelui Arsenie. Pentru că l-am ascultat. Abia după mai bine de 20 de ani, am înţeles ce a vrut să spună prin cuvintele: „Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”. Născând copii, lăsân­du-i să vină fără planificări şi avorturi, Dumnezeu te ţine cât să-i poţi creşte şi să te mântuieşti.

Era pe la mijlocul anilor ’70, când se petreceau toate astea, şi la două luni şi jumătate, sarcina aceea s-a întrerupt. Eu n-am ştiut. Pe la 5 luni, m-am dus la Cluj, la un doctor în vârstă. Mi-a zis că sarcina s-a oprit din evoluţie. I-am spus că n-aş vrea să mor, pentru că am patru copii. Mi-a zis: „Doamnă, dacă n-ai murit până acuma, nu mai mori. Într-o zi, elimini ceva”. Aşa a fost, am pierdut sarcina aceea. M-am dus la Părintele Ar­senie şi i-am povestit. Mi-a zis: „Ăsta-i unul la o mie de cazuri, să scapi fără să faci septicemie!”.

Decât să omori, mai bine mori!

Decât să omori, mai bine mori!După un timp, cercetându-l din nou, Părintele Ar­senie mi-a spus: „Decât să omori, mai bine mori!”. Pă­rin­tele vorbea hotărât. Nu mai lăsa loc de comen­tarii. Au mai trecut un an jumătate-doi şi am rămas iar însărcinată, cu o fetiţă care a murit cu trei zile înainte de a se naşte. Totuşi, am scăpat fără să fac septicemie, fără să fac temperatură. Şi iar m-am dus la Părintele, plângând. La Drăgănescu era lume multă şi un bărbat a spus: „Părinte, soţia mea a rămas de multe ori însăr­cinată şi abia la a noua sarcină a trăit copilul”. Am auzit, dar nu mă gândeam la mine. A venit Părintele şi a pus mâna pe mine, zicând: „Auzi, tu!? Mă, dacă fa­ceţi ceva – adică avorturi – suferă copiii! Trece păcatul şi asupra lor şi vor trebui să-l ispăşească. Mă, salvaţi ce se poate salva, ca la incendiu!”.
După un timp, am rămas din nou însărcinată. La noi, la Gura-Râului, a venit un călugăr de pe la Bucu­reşti, care avea diabet. L-am invitat la masă. Trebuia să fac mâncare, să ajung şi la biserică, şi apoi repede să-l servesc. Fiind tot pe fugă, m-am încălzit, a venit o ploaie şi vremea s-a răcit. Seara am făcut temperatură. După o săptămână, am ajuns la spital. Am pierdut sar­cina iar. M-am dus încă o dată la Dră­gănescu. Părintele Arsenie lu­cra pe schelă şi nu vorbea cu ni­meni. Părin­tele Savian Bunescu citea un paraclis. Eu, stând acolo în biserică, plângeam în surdină şi mă rugam: „Părinte Arsenie, aju­tă-mă! Dacă poţi, ajută-mă, că nu mai pot!”. Mă rugam ca unui sfânt. Şi plângeam. Şi s-a oprit Părintele din lucru şi s-a uitat la mine.

Când s-a dat jos, soţul meu s-a dus la el şi au schimbat două-trei cuvinte. Era cu noi şi fiica noastră cea mare. „Hai să-i sărutăm mâna!” – i-am zis. Ne-am dus re­pede şi i-am sărutat mâna. Mi-a zis: „Tu! Tu să nu ţii posturile după călindar”. Să nu ţin posturile după calendar, pentru că eram mai slăbuţă. Probabil ştia că urmează o nouă sarcină şi mă sfătuia să mănânc mai bine. S-a urcat din nou pe schelă şi înainte să plecăm, ne-a făcut un semn cu mâna: „Înainte, înainte!”. Asta însemna: Mergi drept, cum ţi-am zis. Cu Dumnezeu, înainte!

Am venit acasă. Eram în Postul Paştilor şi mi-am zis: „Şi dacă mor, eu ţin post”. A trecut Postul cel mare şi după un timp aud o voce, pe 8 mai: „Eşti însărci­nată!”. După câteva zile s-a confirmat. Şi a venit cine­va care ne-a spus un cuvânt de la Părintele: „Acolo-i pus să se nască!”. Şi, într-ade­văr, această sarcină, a noua, am dus-o la bun sfârşit şi s-a născut, în 1979, Emilia, al cincilea copil. E cea mai înaltă şi mai voinică dintre toţi copiii. Pe urmă, în 1981, a venit pe lume Maria.

Cunoscătorul gândurilor

Mergeam cu trenul şi ziceam în sinea mea: „A­cum am ce să-i spun Părin­telui, că am şase copii!”. Până la 43 de ani, am tot născut. Când am ajuns la biserica din Drăgănescu, Părintele ne-a spus pilda cu Vameşul şi fariseul. Şi mi-am dat seama: eu îs fari­seul. Că mă duceam cu lau­dă. Ştia ce gândim. Atunci mi-a zis doar două vorbe despre fetele cele mari, uitându-se la o fotografie: „As­tea-s de mărit!”. Adică de măritat.
Am venit acasă şi am plâns: „Părinte! Dacă mă auzi, Părinte, trimite-mi şi mie un cuvânt, să ştiu că-i pen­tru mine”. A fost soţu-meu la Sibiu, la Catedrală, s-a închi­nat acolo şi o doam­nă aştepta să dea cui­va în dar Cărarea Îm­părăţiei, lucrarea Părintelui Arsenie, în manuscris. Şi i-a dat-o lui. Când mi-a adus-o acasă, atât de mult m-am bucurat! Când am citit că Dum­nezeu iubeşte pe păcătos mai tare de­cât sfântul pe Dum­ne­zeu, nu mă puteam opri din plâns!… Ci­team pe nerăsuflate. Citeam şi reciteam! Pe urmă, am primit un alt manu­scris, cu predici. La Gura Râu­lui, în fiecare dumi­nică, Gheorghe le spunea credincioşilor ceva din Cărarea Îm­­părăţiei. Scrieri ex­traordinare!
La Drăgănescu, am fost de faţă când un bărbat din­tr-o fa­milie care-l cunoştea pe Părintele din tine­reţe a pomenit de Izvorul Părin­telui Arsenie de la Sâmbăta, despre care lumea spunea că are apă cu pro­prietăţi tămăduitoare: „Părinte, mă durea stomacul şi am băut apă de la izvor şi mi-a trecut. Sora mea a băut şi ea şi i-a făcut bine. Fratele meu o băut, da’ nu s-o vinde­cat”. „Măi, ăla nu mă iubeşte”, a zis Părintele Arsenie.Am avut şi eu nişte dureri la rinichi şi când am fost la Dră­gănescu, am băut apă dintr-o gă­leată care era în biserică. Poate era apă sfinţită, şi mai târziu mi-am dat seama că de atunci am scăpat de dureri. Altădată, a zis unui bărbat care era foarte bolnav: „Tu să te pregăteşti să predai”. Adică să-şi încheie so­cotelile cu viaţa asta pământeas­că. Maica Macrina a povestit că unei călu­găriţe i-a zis tot aşa, metaforic: „Toamna florile se ofilesc şi mor. Auzi, tu?!”. I-a dat să înţeleagă că nu mai are mult de trăit. Şi, într-adevăr, în toamna acelui an, a murit acea maică.
 
Am fost de faţă când, în curtea parohială de la Dră­gănescu, au venit doi tineri, soră şi frate, care l-au întrebat:
 
– Părinte, avem în jur de 30 de ani. Ce să facem? Să ne căsătorim sau nu?
 
– Cine poate să nu se mai căsătorească. Timpul s-a scurtat.
 
Apoi, privind către el, îl întreabă:
 
– Da’ tu câţi copii ai?
 
– Părinte, eu nu-s căsătorit.
– Eu nu te-am întrebat dacă eşti căsătorit sau nu. Câţi copii ai în sat?
 
– Doi.
 
– Da’ tu le porţi grijă?… Mă, să ai grijă de ei, să aibă ce mânca şi ce îmbrăca!
 

În faţa Părintelui Arse­nie nu te puteai ascunde, că citea în tine ca-ntr-o carte. Ne-a zis odată, la plecarea de la Drăgănescu: „Mă, lăsaţi-vă, mă, în gri­ja lui Dumnezeu!”.Lucrarea dumnezeiascăAm fost odată la Părin­tele Arsenie, doar ca să-l vedem. Era destul dacă-l vedeam şi eram liniştiţi un an. Aşa o putere ne dădea! Ştiind că nu-i uşor să creşti şase copii, ne-a zis: „Lasă, copiii îşi câştigă ei!”. Adi­că îşi câştigă ei cele ne­ce­sare traiului. Şi aşa a fost. Noi n-am avut nici casă, nici maşină, n-am avut nimic, dar din momentul în care am rămas însărcinată cu Emilia, ne-au venit şi din Piatra-Neamţ cunoş­tinţe de-ale Părintelui şi ne ajutau. Oameni care ştiau de Părintele Arsenie din anii ’50, de la Mânăstirea Vladimireşti. Veneau s-o vadă pe Maica Macrina şi ne aduceau metri de mate­rial pentru cearşafuri, pentru scutece, pentru haine. Fiecărui copil, când a intrat la facultate, i-au trimis o sumă de bani. Ce oameni cumsecade! Doamna Griza încă trăieşte.

Cu adevărat, am văzut ajutorul lui Dumnezeu! Toţi copiii au avut bursă, au terminat cu bine studiile universitare, şi-au completat studiile în străinătate, unii au şi doctorat. Mirel a ajuns în locul tatălui său, preot la biserica din cartierul Ştrand din Sibiu. Ciprian, băiatul nostru mai mic, a fost şi el cu noi, la Părintele Arsenie. În primii ani după 1989, când era student la Teologie, mă tot rugam: „Părinte, ai grijă şi de copilul acesta, că-i la «Teologie»! Aşa cum te-a trimis pe tine la Athos, fă ceva şi ai milă de el!”. Şi aşa a aranjat Dum­nezeu lucrurile, încât a fost trimis la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris. L-a cunos­cut şi pe Părintele Rafail Noica şi a fost tuns în mona­hism cu numele Siluan, căci are mare evlavie la Sfân­tul Siluan Athonitul. Astăzi Ciprian, fiul nostru, este Preasfinţitul Siluan, Episcop al Episcopiei Orto­doxe Române din Italia.

Parohia Părintelui Arsenie

Pe Părintele Arsenie l-am văzut ultima oară în 1988, la Drăgănescu, în curtea casei Părintelui Bu­nescu. Atunci i-a făcut cineva o fotografie. Am aflat apoi că Părintele s-a retras la Sinaia.
Dacă am face o socoteală, oare cine a mai avut atâţia fii duhovniceşti, cum a avut Părintele Arsenie? Ierarhi, stareţi şi stareţe de mânăstiri, atâţia preoţi, monahi şi monahii şi o mulţime de credincioşi, sunt toţi sub înrâurirea sa. Apăi, parohie ca Părintele Arse­nie n-a avut nimeni: toată ţara!

 

Sursa: http://corortodox.blogspot.com/


Articole Asemănătoare
1123

3 vrăjmaşi ai mântuirii: lumea, trupul şi diavolul

Lumea e gura satu­lui, gura vicleanului şi, de multe ori, gura celor din casă cu tine. Aceştia sau lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le iei înainte cu un pas şi să te faci mai bun. Cine vrea să biruie prima piedică în […]

Articole postate de același autor
853

„Andrei, sunt Iisus“

Ca să fii singur, ca să trăieşti izolarea în adâncul ei nu e nevoie astăzi să te refugiezi în pădure. Sau să pleci în deşert, ori să urci pe culmea vreunui munte pentru a te sihăstri acolo. Nu. E suficient să stai în oraş şi să nu ai prieteni sau rude în localitate. Cu cât […]



Urmăriți-ne pe Facebook!