Ce este spovedania? Dacă îmi iertaţi îndrăznirea asta, voi spune că a devenit un lucru prea clinic. Spovedania nu înseamnă numai a spune un număr de gânduri sau de fapte pe care le-am făcut, asta e un bun început pentru un începător. Spovedania, că tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului.
Prea Sfinţitul spunea despre Adam că nu i s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era în Adam? Era o închidere faţă de Dumnezeu.Dacă ar fi spus: „Doamne, am păcătuit, am făcut ce ai spus să nu fac, iartă-mă!” – sau cum avem în rugăciunile noastre: „Eu, ca un om, am păcătuit; Tu, ca un Dumnezeu, iartă!” – Noi ştim că Dumnezeu l-ar fi iertat; n-avem nevoie de vreo dovadă. Fiindcă dacă noi, într-o zi sau de mai multe ori am făcut o spovedanie mai adevărată, mai cu durere, mai cu înţelegere, păi ştim în ce fel am zburat… Am auzit asta şi de la copii care s-au spovedit aşa: un copil de şapte ani, când şi-a sfârşit spovedania, zburda prin biserică!
Spunea: „Părinte, acum pot să fug!” Vine înapoi: „Nu numai pot să fug, pot să zbor!” Şi într-adevăr, ne simţim sufletul curat. Cu cât era mai mare întunericul – ca să-l citez pe Sfântul Pavel: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul” – cu atât mai mare e bucuria şi uşurarea sufletului, adică „prisoseşte harul”. Mai e un lucru foarte important: voinţă proprie. Dacă eu nu voiesc să mă mântuiesc, păi nimeni nu poate voi pentru mine. Şi aici este încă o greutate a duhovnicului: cum poate să fie duhovnic bun în aceste condiţii? Trebuie mai întâi ca ucenicul să fie bun. Dar nu o îmbunătăţire din aceasta pentru care trebuie 60 de ani de rugăciune şi 20 de învăţătură, ci o înţelegere, o dibuire, un chiţibuş – iertaţi-mi cuvântul – duhovnicesc şi pentru duhovnic, şi pentru ucenic.
În ucenic trebuie totuşi să se nască o dorinţă de mântuire aşa încât să poată şi acel ucenic să spună ce am auzit de la părintele Sofronie: “Cine poate să se teamă mai mult pentru mântuirea mea decât eu însumi?” Dar lucrul ăsta nu e adevărat pentru fiecare. Deci, în înţelepciunea noastră omenească şi în pregătirea noastră omenească şi în psihologie şi altele, trebuie să încercăm să intrăm în relaţie cu cel în a cărui mântuire intrăm noi, ca duhovnici, în aşa fel încât să putem inspira acel suflet să dorească, să poftească din toată inima mântuirea. Aşa cum poftim pătimaş cele ale trupului, şi chiar cu mult mai mult, să poftim cele ale duhului, pentru că nimic să nu ne oprească în goana noastră după duh. Să ne fie teamă – frica lui Dumnezeu, frică de a-L pierde pe Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu cu atâta gingăşie Se retrage de la mine, încât nici nu observ decât la un moment dat că nu mai am rugăciune, că m-am răcit în duh, ca şi Adam şi Eva, că m-am dezbrăcat de harul pe care îl avusesem adineauri sau cândva sau după Liturghie, după împărtăşanie, şi acum nu-l mai am. Unde am păcătuit, unde am făcut ceva de s-a despărţit de mine lumina mea, viaţa mea, Dumnezeul meu?
Parintele Rafail Noica, “Despre Duhovnicie si Spovedanie” Cuvinte de folos rostite la manastirea Ramet, August, 1994. sursa rafailnoica.wordpress.com
