Să ştiţi că asta este una din problemele mari. În urmă cu ani buni, o bunică a spus unui tânăr teolog: „Vezi, că, până acum, M. s-a uitat tot timpul la icoana Mântuitorului. Tu, acum, te-ai interpus între icoana Mântuitorului şi ea. Să nu trădezi nici icoana din spatele tău, nici femeia din faţa ta.”
În viaţa de familie trebuie să echilibraţi. Să nu credeţi că cineva poate înlocui pe altcineva. Eu am auzit foarte multe femei care spun: „Renunţ la el, dă-l încolo de nenorocit, că eu Îl am pe Domnul!” Dar Domnul ţi-a spus vreodată să renunţi? Îi plac lui Dumnezeu demisiile? Sau extrema cealaltă: acela bea de rupe şi o bate şi o măcelăreşte în faţa copiilor şi ea zice: „De dragul copiilor, nu renunţ la el.” Lasă-l femeie! Tocmai de dragul copiilor, închide-l şi fugi! Numai că noi foarte rar suntem capabili să luăm hotărârile cele bune în Duhul lui Dumnezeu. Noi ascultăm ce zice mama, ce zice vecina…Ne sfătuim cu miliţianul de la colţ, cu băiatul de la canalizare. Pe oricine întrebăm, numai pe oamenii care ar putea, cu adevărat, să ne ajute, nu-i întrebăm.
Drama mea, ca preot, este aceasta că la mine ajung oamenii tocmai după astfel de şedinţe informale cu tot soiul de paraziţi formativi, care dăuneză grav libertăţii personale în asumarea unor hotărâri. Din tot ce-am cununat, cu voia şi prin harul lui Dumnezeu, în cinsprezece ani, două excepţii am avut la divorţ.
Sigur că frecuşuri mai sunt. Sigur că, până la urmă, orice casă, orice clădire din lumea asta are un unghi de frângere ca să poată rezista. Problema este să nu hiperbolizăm dramele mici şi să nu le ascundem pe cele mari. Ştiţi? Că la noi aceasta este problema cea mai gravă dintre toate: din lucrurile de nimic facem nişte drame de vai de mine, iar lucrurile cu adevărat grave nici nu le băgăm în seamă! Le trecem la pierderi colaterale, când de fapt, sunt din acelea grave…De exemplu, lipsa familiei la prânzul de duminică e mai gravă decât faptul că familia nu se întâlneşte să vadă împreună nu ştiu ce meci de baschet.
Repet: nici Dumnezeu nu înlocuieşte bărbatul, nici bărbatul, pe Dumnezeu. Nici femeia nu Îl înlocuieşte pe Dumnezeu, nici Dumnezeu pe femeie. Dacă păstrăm ordinea ierarhică a iubirii, nu sunt probleme. Cum le inversăm, cum avem probleme. Dovada că bărbatul poate fi un dumnezeu absolut este bătutul cu pumnul în masă: „Băi, faci cum zic io, că io am zis, clar?” Chiar dacă nu-i clar. „Da şefu’! Să trăiţi, şefu!” Hristos nu îngăduie un astfel de sclavagism, al lui „Da, sefu’!”.
Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Iubirea care ne urneşte, ediţia a II-a, Editura Agnos, Sibiu, 2015, p. 27
