Sufletul acesta fals pe care-l creăm în noi (ca o dublură), prin faptul că suntem mereu nemulţumiţi, că nu-l iertăm pe acela, nu-l iertăm pe celălalt, are tendinţa de a-şi crea un trup în plus, de a-şi face trupul lui. Au fost oameni care au oprit evoluţia bolii în clipa în care s-au împăcat cu cei cu care nu se puteau împăca, în clipa în care s-au spovedit. Gândiţi-vă că aproape toţi avem în viaţa noastră oameni pe care nu-i putem ierta; acela-i cancerul nostru, e cancerul sufletesc.
Sau dacă zicem „eu îl iert, dar Dumnezeu să aibă grijă şi să-l pedepsească”, aceea nu este iertare. Nu mă forţez să-l iert; ci mă duc cinstit şi zic: „Doamne, nu numai că nu pot să-l iert, îl urăsc! îţi dau Ţie ura mea, fă Tu ceva cu ea!”. Şi atunci voi vedea cum încet-încet această ură se transformă în rugăciune pentru el. Iubirea pentru vrăjmaşi nu înseamnă să-l pup când mă întâlnesc cu el pe stradă. Ferească Dumnezeu! înseamnă, în primul rând, să renunţ la „dreptatea mea, să-mi înfrâng pornirea de a mă răzbuna, de a răspunde răului cu rău şi apoi să mă rog pentru el aşa cum mă învaţă Domnul în Biserică. Rugăciunea este cea care ne învaţă în fiecare situaţie, dar trebuie mult vorbit cu Dumnezeu şi rugăciunea să fie vorbire cu Dumnezeu şi nu numai strigare la Dumnezeu. Şi să-I lăsăm şi lui Dumnezeu timp să ne răspundă şi libertatea de a ne răspunde cum voieşte El şi nu cum voim noi.
Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Editura Doxologia, 2009
