arhim-augustin-zaborosciuc

Arhim. Augustin (Zaboroşciuc): Dumnezeu nu trebuie să fie un personaj întâmplător în viața noastră, ci o împlinire, un sens și o slujire

99

Am discuat cu părintele Augustin despre acea slujire neînțeleasă uneori de oameni, care i-a permis să-L descopere pe Dumnezeu şi pe sine, pentru ca să-şi dedice viaţa artei adevărate a acestei vieţi, ARTEI DE A DEVENI OM …

– Părinte arhimandrit, unde v-ați născut și ce vă amintiți din anii copilăriei?

M-am născut la Elisaveta, Bălti. Ca unul dintre miile de copii născuți „sub umbra marelui URSS” ce mergeau la aceeași școală, îmbrăcau aceleași uniforme  și citeau aceeași „Scânteie Leninistă” nu prea am ce să-mi amintesc deosebit.  Poate doar de bucuriile din familie și de jocurile copilărești. Deja fiind în mănăstire și vizitând părinții, ei imi spuneau că au găsit, săpând în grădină, un ferestrău sau ciocan ruginit. Și sigur că începeam „spovedania”. Am avut o copilărie frumoasă și chiar împlinită. Fiind singurul băiat l între cele trei surori, aș spune că eram chiar, uneori, alintat.

-Sunteţi la mănăstire de la 15 ani, cum L-ați cunoscut pe Hristos?

E greu să răspunzi la o asemenea întrebare. N-am avut o educație religioasă deosebită. Am fost pioner. Dar în conștiința mea de copil, nu m-am îndoit niciodată de existența lui Dumnezeu. Dar în conștiința aceasta o retrăiește orice copil. Încrederea dată însă  se alterează, de cele mai multe ori, când intri în lumea celor maturi...Îmi amintesc cum mama mă trimetea uneori în „casa mare” după ceva și acolo aveam o Icoană a Mântuitorului. De fiecare dată mă cuprindea un fior. Pentru ca Îi simțeam prezența. Plecam cu părinții să ne împărtășim o dată în Postul Mare. Și când după „Tatăl nostru” așteptam toți cu nerăbdare ca părintele să „facă Împărtășania”, eu eram ferm convins că nu preotul o face, ci se deschide tavanul bisericii și Dumnezeu cu mâna proprie i-o transmite. Nu aveam argumente pentruacest fapt, dar nici nu voiam să cred altfel. Nu voiam să aud de „popa da miere”. Nu pot să spun cum și când L-am întâlnit, dar sunt convins că El era...

-De ce aţi  decis că anume monahismul este calea care v-ar împlini cu adevărat ?

La monahism nu m-am gandit niciodată.  Nici nu aveam de unde. Eu visam să devin actor. Îmi amintesc cum am privit filmul ”Frații Karamazov” și m-a impresionat mult chipul lui Alexei. Nu știu de ce, dar mult timp l-am purtat în minte. Mai visam uneori să viețuiesc undeva la poalele munților sau ale pădurilor, să am posibilitatea să muncesc la țară, dar și să pot citi, crea. Într-un fel, să nu mă instrăinez de carte. Pot să vă spun cu fermitate: Dumnezeu mi-a împlinit toate dorințele. La un moment, am simțit că Dumnezeu nu trebuie să fie un personaj întâmplător în viața mea, ci o împlinire, un sens și o slujire. (fie ea în orice domeniu) Cugetam așa: Dacă Dumnezeu este și în El încape tot Universul și timpul, nu poți să exiști altundeva decât în El. Și pentru El sau în numele Lui merită să-ți traiești viața. Lui I se dă tot ce-i mai bun. (Mi-i rușine să spun, dar nu știu dacă am făcut-o până la capăt). Prima dată am citit Evanghelia și prima spovedanie am făcut-o abia în mănăstire...

-Ce e cel mai greu pentru un călugăr?

Pentru un monah cel mai greu e să se suporte pe sine. În rest toate sunt frumoase și ușoare. Hristos spune în Evanghelie: Jugul Meu este bun și povara mea usoară este. În genere, despre monahism e greu de vorbit. Monahismul se trăiește. Mă miră mult faptul că unii dintre mirenii mai „înduhovniciți” îndrăznesc cu atâta ușurință să vorbească despre cele ce doar au citit sau auzit. Atunci când un monah își dedică viața lui Dumnezeu și-I simte mereu prezența, credeți-mă, nu-i întotdeauna ușor. Dumnezeu e Pace și Mângâiere și prezența Lui e plină de blândețe și înțelegere, dar asta nu-L oprește să fie în același moment Foc ce arde cele nevrednice. Sf. Siluan Athonitul spunea că monahul merge cu picioarele pe pământ, își face lucrul zilnic, dar puțini cunosc că în sufletul său petrece Dumnezeul cel Veșnic... E prea puțin spațiu aici ca să deschidem asemenea paranteze, dar mulți dintre cititori nici n-au să înțeleagă. Într-un fel noi aici și acum suntem autodidacți. N-avem în preajma noastră părinți ca Paisie Aghioritul, Teofil Pârâian sau Arsenie Papacioc și de aceea suntem nevoiți să suportăm singuri greutatea și zăduful zilei. Cine n-ar fi de acord să se încalțe în papucii noștri și să facă lucrurile cum știe el mai bine. Aș fi chiar bucuros.

-Cunoaştem că multe dintre gândurile şi trăirile dvs. le împărtăşiţi prin cărţile dvs. Cum a venit pasiunea pentru scriere?

N-aș spune că-i o pasiune. Chiar nu m-am gândit niciodată la o astfel de activitate. Am simțit-o ca pe o necesitate. Încă fiind la Japca, am început a scrie câte ceva, dar mi-era rușine să le arăt cuiva și le puneam în sertar. Când am venit la Curchi, la îndemnul starețului pe atunci, acum PS Siluan, am ieșit cu caietele mele în lume... De ce am spus că nu-i o pasiune? Pentru că nu-i ușor uneori să te „dezbraci” în fața oamenilor. De cele mai multe ori, trăirile pe care le împarți cu semenii tăi le pierzi. Și nu le mai poți recăpătaAsta provoacă un fel de suferință. Dar cel mai dureros e când cele spuse sau scrise se intorc înapoi ca o lovitură. Oricum, acestea sunt o mică chemare la dialog cu oamenii, inclusiv cu cei din afara Bisericii. Un dialog constructiv ne lipsește foarte mult. Cu regret o spun, dar de-a lungul timpului noi n-am răspuns la întrebările reale ale oamenilor, ci am încercat să răspundem doar la cele pe care singuri le-am alcătuit.

-Lucraţi la o nouă carte în prezent?

Încerc să lucrez. Deseori chiar nu scriu nimic. Nu pentru ca n-aș putea sau n-aș vrea, ci e nevoie și de o coacere. Mai e nevoie să stai și în banca ta... Pentru mine scrisul nu-i un prilej de a mă evidenția. Înțeleg că, dacă Dumnezeu îmi încredințează un lucru, trebuie să-l fac cu dăruire și responsabilitate. Nu știu în ce măsură am reușit, dar nădăjduiesc să fie de folos măcar unui suflet.

-Care a fost cea mai mare bucurie a vieții sfinției voastre?

N-a fost. Ea încă este. Mă întreabă mulți dacă mă simt împlinit în alegerea mea. Pentru mine e destul de importantă calea pe care am ales-o, adică monahismul. Țin mult la el, la Preoția, la care niciodată nu m-am gândit că o voi primi. Dar cel mai mult Îi mulțumesc Domnului și mă bucur că sunt în Biserică, că am descoperit Biserica ca o plinătate a unirii omului cu Dumnezeu, ca o continuitate a lucrării lui Hristos în lume.

-Părinte Augustin, ce așteaptă Dumnezeu de la noi?

Ce să aștepte El de la noi, de vreme ce toate sunt ale Lui? Psalmul 49 spune: De voi flămânzi, nu-ți voi spune ție, că a Mea este lumea și plinirea ei. Vrea doar un singur lucru: Fiule, dă-Mi Mie inima ta. (Pilde 23. 26)

-Părinte, cum ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu? Dumneavoastră, cum vă rugați? 

Cu inimă înfrântă și smerită. Cum altfel?  Cred că prea mult suntem tentați să-i tot cerem lui Dumnezeu multe și mărunte, să-L obligăm să ne împlinească mofturile. Sunt momente când trebuie să taci și să mai și asculti... Sincer, mă deranjează mult când văd cărți cu tot felul de rugaciuni de genul „o rugaciune pentru tine”. Avem „rugăciuni pentru dinți” „pentru urechi” „pentru căsătorie”,  „dezlegări de cununie” (cele mai solicitate) și, desigur „izbăvire de farmece”. Am descoperit că avem câteva sute de „maici a Domnului” și sunt unele mai puternice decât altele... Cea „cu șapte săgeți” e în topul preferințelor. Cât de greu ne este uneori să înțelegem că Dumnezeu ne este Tată. Și Hristos ne învață să ne rugăm: Tatăl nostru, Care ești în ceruri...

-Nu v-am văzut niciodată trist, cunoscându-vă de mai mulţi ani. Sunteți fericit?

Asta e, că nu m-ați vazut...  Fiecare zi are bucuriile și tristețile ei. În general, creștinii nu fac parte din oamenii care permanent mănâncă doar varză murată. Creștinii ar trebui să fie oameni realiști, care știu când trebuie să se roage, să plangă, să glumească sau să se odihnească. Fericirea... E greu cuvântul acesta. Prea greu uneori ca să-l înțelegem cu adevărat. M-aș simți fericit doar atunci când mă voi vedea dincolo de poarta Raiului.. În rest, doar mă strădui să mă bucur de cele ce le dă Dumnezeu.

-Cum îi vedeţi pe tinerii de astăzi şi care este misiunea Bisericii în general, dar şi a mănăstirii, în formarea tinerii generaţii.

Misiunea Bisericii e de a aduce oamenii la Hristos. Când nu se reușește, avem o problemă. Și e destul de gravă. A-L înlocui pe Hristos cu o simplă morală creștină e una din cele mai mari tragedii. Tinerii de azi nu-s cu nimic mai prejos decât generațiile anterioare. Îndrăznesc să spun chiar că sunt mai atenți la niște lucruri, pe care noi le-am scăpat din vedere, la vremea noastră. Noi nu prea am avut de ales. Pentru noi gândea „partidul”. Astăzi, ei singuri își aleg cărarea și o fac destul de conștient. Cei maturi, am impresia, greșesc, uneori, pentru că îi impun să se maturizeze prea devreme. E ca și cum le-ar fura din copilărie..

-Cum se vede societatea de astăzi de la mănăstirea Curchi.

E greu să spui cum se vede o societate. Depinde, cred, din ce unghi sau cu ce ochi privești lucrurile. Oricum, oamenii sunt însetați de Dumnezeu. Au nevoie de sprijin și îndrumare. Problema e mai mult în noi. Noi ar trebui să ne facem griji dacă suntem capabili să le potolim foamea duhovnicească. După ce l-a înviat pe Lazăr din morți, Hristos îl pune în miezul evenimentului. Căci  mulți veneau și credeau în Hristos nu doar pentru cuvintele Lui, ci și pentru cele spuse de Lazăr. Dar și ucenicilor Hristos le spune în pustie: Dați-le voi să mănânce...

-Un ultim gând, înainte de Naşterea Domnului.

Nu pot sa spun altceva decât ceea ce îndeamnă Biserica: Hristos se naște, slăviti-L! Hristos din ceruri întâmpinați-L! E o una dintre cele mai vesele sărbători în Biserică, dar nu în felul cum ne place să ne veselim uneori. Când știi că Ți se naște un Fiu pe care Tatăl Îl dă spre junghiere, nu-Ți prea arde a veselii peste măsură...

A consemnat Natalia Lozan

 


Articole Asemănătoare
1037

Slujitorii (ne)vrednici

Din start spun că nu m-am înarmat împotriva cuiva. Dar nici că voiesc să ating puțin tema și apoi să mă depărtez de la o discuție sinceră, pentru că e o realitate cu care, mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi se ciocnește cel puțin o dată în viață. Interesant, însă nu numai lumea […]

Articole postate de același autor
921

Cruciuliţă pentru tata

Ana era pe cale de a închide magazinul, când ușa s-a deschis și a  intrat o fetiţă de vreo 6-7 ani. Părul castaniu al fetei era frumos aranjat în două cosiţe. Ochii mari o priveau cu atenție pe Ana. – Deja e închis – a vrut să spună Ana, dar ceva în privirea fetei o […]



Urmăriți-ne pe Facebook!