O femeie din Cluj, grav bolnavă, s-a internat în spital. Trebuia urgent operată.
Dar doctorii, văzând-o foarte slăbită, nu s-au încumetat s-o opereze. Noaptea, însă, s-a arătat în vis doctorului un om necunoscut, care i-a spus:
– Du-te acum la spital şi operează femeia aceea, că altfel moare!
– Dar dumneata cine eşti? a întrebat doctorul.
– Eu sunt cutare.
În clipa aceea, doctorul s-a sculat din somn, a plecat la spital şi a operat femeia bolnavă. Ea a scăpat cu bine. După câteva zile, doctorul a întrebat pe bolnavă:
– Cunoşti pe cutare?
– Nu, nu cunosc, domnule doctor.
Dar peste un timp, femeia vindecată s-a dus la cimitir, ca de obicei, la mormântul rudelor sale. La urmă, aprinse o lumânare şi la un mormânt de alături. Când se uită atent, observă că numele de pe cruce era identic cu al celui ce se arătase doctorului.
Ce se întâmplase? Femeia obişnuia să aprindă mereu câte o lumânare la mormintele învecinate celor ale rudelor sale, căci îşi zicea: „Să aprind o lumânare şi la sufletul acesta. Cine ştie dacă are cineva grijă de el!“. Deci iată că şi cei adormiţi s-au arătat recunoscători faţă de binefăcători!
Extras din Danion Vasile, Mângâiere pentru bolnavi, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004
