Cum de a ajuns poporul nostru aşa? Şi ce mai poţi aştepta de la omul care, de dimineaţă până seara, nu mai conteneşte cu blestemele ori cu sudalmile, şi căruia nimic nu i-a rămas neînjurat de la „Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor… până la cruce, arhanghel, anafură, icoana, botez, parastas, grijanie”… şi tot ce poate avea fiinta, intre cele vazute si nevazute? Nu cumva năravurile astea atât de greţoase sunt şi ele de vină pentru urgia care a căzut asupra noastră.
Întrebarea e: cum de s-a ticăloşit până într-atât poporul nostru? Ura e un venin care slăbeşte şi ucide mai întâi pe cel care urăşte – fie că e vorba de un om, fie că patima s-ar întinde asupra unui neam întreg. Românii de azi înjură cumplit. Bătrânii nu înjurau. Obiceiul e luat în mare parte de la ţigani. Popoarele cu bună creştere nu cunosc înjurăturile. Dar adevarul e că nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta grozav. Bătrânii din vremea când biserica era într-adevăr „Casa Domnului”, iar omul îşi pregătea din vreme până şi cămaşa cu care avea să se îngroape, nu cunoşteau sudalmile şi alte vorbe spurcate. Când vreun moşneag se supară pe cineva, vorba cea mai aspră era: du-te la tatarii! Ce tatarii făcuşi? Iar când venea vorba de colindul ori comandul cuiva, asta era lucru mare… Noi avem modul nostru de „a binecuvânta” lucrul mâinilor noastre şi de a-l dărui lui „sarsailă”:
-“Lua-te-ar dracu de vacă”, “lua-te-ar dracu de găină”, “lua-te-ar dracu de capră”, “lua-te-ar dracu de gard”, “lua-te-ar dracu de copil” sunt vorbe populare româneşti! Şi apoi mănânci lapte de la vaca dracului, mănânci ouă de la găina dracului, creşti copilul dracului… Scrie într-una din cărtile lui Nicodim Măndiţă, în Oglinda Duhovnicească, de faptul că în timp ce o mamă spunea aceste vorbe, a venit dracul şi i-a luat copilul din mână. Şi a zis aşa: „Am venit să-mi iau prada!” Aşa că vorbele se cântăresc!
