Viaţa Sfântului Marelui Mucenic şi Tămăduitor Efrem cel Nou

1733

În vieţile sfinţilor consemnate de aghiografie, cei care mărturisesc în scris evenimentele şi momentele mai de seamă din viaţa persoanelor cărora încearcă să le contureze portretul duhovnicesc, au cunoscut îndeaproape ori din tradiţie, viaţa acelor oameni sfinţi despre care mărturisesc. Însă în cetele sfinţilor se află mulţi, nenumăraţi, care s-au rugat Domnului cu tot dinadinsul să rămână deplin necunoscuţi în lumea pământească. Celor mai mulţi dintre aceştia Dumnezeu le împlineşte dorinţa, însă pe unii – din nemărginita Sa bunătate – îi dăruieşte pământenilor spre folos şi mântuire. Dintre aceştia îi pomenim doar pe câţiva dintre Sfinţii nou-arătaţi: Rafail, Irina şi Nicolae, precum şi Sfântul Efrem cel Nou.

Practic, izvoarele istorice concrete despre Sfântul Efrem s-au pierdut sau lipsesc cu desăvârşire. Iconomia lui Dumnezeu a lucrat aici cu totul diferit, Domnul suflând din Duhul Său cel Sfânt acolo unde a ştiut că se va ridica răspuns şi faptă dumnezeiască. Persoana prin care Sfântul Efrem a binevoit să se descopere întregii lumi este Maica Macaria. Pe numele său din lume Margarita Desipri, ea s-a născut la 12 martie 1911 în sătucul Fataladi din Insula Tinos din Marea Egee. A intrat în mănăstire pe 11 decembrie 1930, primind mai apoi, la 31 iunie 1932, tunderea în monahism cu numele Macaria. Aprinzându-se de râvnă pentru cunoştinţa Sfinţilor lui Dumnezeu şi voind a afla nemijlocit cum vieţuiau şi se osteneau vechii pustnici greci, ea s-a retras la Nea Makri, într-un loc în care se ştia prin tradiţie că este una dintre cele mai vechi vetre pustniceşti ale ţinutului.

După multă rugăciune şi statornicie în râvna lăuntrică pentru a afla cum vieţuiseră Sfinţii nevoitori ai acelor locuri, Mântuitorul Hristos i-a descoperit Maicii Macaria osemintele Sfântului Mare Mucenic Efrem. Acest lucru se petrecea la 3 ianuarie 1950, când Maica Macaria se apropia de vârsta de 40 de ani, foarte apropiată de a celui ale cărui moaşte i-au fost descoperite de Mântuitorul. Iată cât de minunat a lucrat Domnul, dăruind drept răspuns Maicii Macaria nu un cuvânt, ci un Sfânt de o vârstă foarte apropiată de a ei. Cu adevărat, cuvintele cele mai frumoase ale lui Dumnezeu sunt chiar Sfinţii.

Prin viaţa şi mărturia sa neîncetată, Maica Macaria a vestit tuturor cele descoperite de către Sfântul Efrem, pe locul unde fuseseră aflate sfintele moaşte ridicându-se o Mănăstire închinată Marelui Mucenic. Până la sfârşitul vieţii sale, stareţa Macaria a fost o adevărată pildă de credinţă şi rugăciune, urmând pe cât i-a fost cu putinţă nevoinţele şi ostenelile pustniceşti ale Sfântului Efrem. Cuvioasa Macaria a trecut la cele veşnice la 23 aprilie 1999, la praznicul Sfântului Gheorghe, fiind în vârstă de 88 de ani.

Din descoperirile dumnezeieşti pe care Sfântul Efrem le-a făcut nemijlocit Maicii Macaria, precum şi altor vieţuitoare ale obştii sau apropiaţi ai Mănăstirii, s-a conturat o biografie al cărui autor este însuşi Sfântul Efrem. Numele său din lume a fost Constantinos Morfis şi s-a născut în oraşul Trikala, în 14 septembrie 1384, în ziua prăznuirii Sfintei Cruci. Sfântul Efrem a rămas de mic orfan de tată şi a crescut în multe nevoi dimpreună cu mama sa văduvă şi cu cei şase fraţi ai lui. Dar harul lui Dumnezeu a mângâiat adeseori inimile lor, iar mai apoi a ridicat un mare Sfânt al Bisericii Mântuitorului Hristos.

În anul 1393, oraşul Trikala a fost cucerit de otomani, iar în 1395, în Tesalonic au început „recrutările” de noi soldaţi pentru armata turcă. Aceşti soldaţi, numiţi şi ieniceri, nu erau nimic altceva decât băieţi şi tineri cu vârsta cuprinsă între 14 şi 20 de ani. Ei erau luaţi cu sila de mici din familiile lor, fiind crescuţi într-un regim cazon şi auster de către turci, spălându-li-se minţile şi fiind îndoctrinaţi cu credinţa islamică. Ajunşi la vârsta la care puteau fi sacrificaţi pentru ţelurile sultanului, ei deveneau armata de bază şi totodată corpul de elită al soldaţilor Imperiului Otoman.

Pe când avea 14 ani, în 1398, pentru a nu fi luat cu sila în oştile turceşti, Sfântul Efrem şi-a părăsit mama văduvă şi fraţii şi a intrat în Mănăstirea Buneivestiri de pe Muntele Amonon din Attica, unde a vieţuit vreme de 27 de ani, trăind în curăţie, ascultare şi mari nevoinţe pustniceşti, devenind locaş al Sfântului Duh. După ce a împlinit 30 de ani, Sfântul Efrem a primit hirotonia întru preot.

În anul 1424, turcii au cotropit Mănăstirea şi au distrus-o, măcelărindu-i ori decapitându-i pe toţi călugării din obşte; deoarece Sfântul Efrem se nevoia într-o peşteră pustnicească, a fost izbăvit de această moarte cumplită. Însă în timpul unei razii din toamna anului 1425, Sfântul a fost aflat de turci în Mănăstire şi a fost robit deîndată. Din ziua de 14 septembrie, când împlinea 41 de ani, Sfântul Efrem şi-a început urcuşul mucenicesc, căci vreme de opt luni şi jumătate turcii l-au chinuit în fel şi chip, nădăjduind să-l facă să se lepede de Hristos şi să-l mărturisească pe Alah drept dumnezeu. Astfel, ziua de 14 septembrie a devenit pentru Sfântul Efrem o a doua naştere prin crucea pătimirilor.

Rămânând netulburat şi luminos prin rugăciune şi credinţă, Sfântul Efrem a fost torturat în chip cumplit de către turci, chiar în curtea Mănăstirii în care se nevoise atâţia ani. Apoi turcii l-au închis într-o cămăruţă, fără hrană sau apă, bătându-l în fiecare zi şi sperând că-l vor birui şi se va lepăda de Hristos pentru a deveni musulman. Vreme de mai multe luni, Sfântul Efrem a îndurat chinuri şi torturi groaznice. Când turcii au priceput că, orice ar face, Sfântul va rămâne credincios lui Hristos, au hotărât să-l omoare la praznicul Învierii spre mai multă batjocorire a creştinătăţii.

Din pricină că turcii nu au izbutit să-l înfrângă pe Sfântul Efrem prin niciun fel de căznire, dar şi pentru ca el să nu fie o pildă de stăruinţă în credinţa în Hristos, păgânii l-au spânzurat cu picioarele în sus de un dud şi i-au înfipt un tăciune aprins în pântece. Rugăciunea către Dumnezeu a fost nedezlipită de buzele Sfântului Efrem şi astfel a avut putere să biruiască până în sfârşit toate caznele agarenilor, iar sufletul şi l-a dat lui Dumnezeu tot întru rugăciune.

În vremea celor din urmă pătimiri ale Cuviosului Mucenic, batjocoritorii turci strigau către el: „Unde este Dumnezeul tău?! De ce nu te ajută?!”, iar Sfântul Efrem se ruga astfel: „O, Dumnezeule, nu ţine seama de cuvintele acestor oameni, ci facă-se voia Ta, căci Tu le-ai rânduit pe acestea!”.

Din cele descoperite Maicii Macaria în chip dumnezeiesc, aflăm că atunci când turcii l-au atârnat pe Sfântul Efrem de dud, l-au bătut până l-au sleit de puteri. Ca să îl trezească din starea de sfârşeală, au început să-l tragă de barbă şi să i-o smulgă. Din pricina multelor bătăi, hainele Sfântului erau numai zdrenţe, trupul fiindu-i acoperit mai mult de răni şi sânge decât de veşminte. Priveliştea era cutremurător de jalnică. Cu toate acestea, îndrăcirea turcilor nu avea măsură şi pofta lor nebună nu se sătura de sânge. Atunci, unul dintre chinuitori a luat un tăciune aprins şi, luându-şi avânt, l-a înfipt cu toată puterea în pântecele Sfântului Efrem. Durerea va fi fost atât de mare, încât mintea omenească nu poate să şi-o închipuie şi să o cuprindă în cuvinte. Sângele curgea din pântece, însă turcii nu s-au oprit nici acum. Trupul Sfântului se zvârcolea de durere şi toate mădularele erau o rană. Apoi, din pricina suferinţei, Sfântul şi-a pierdut puterea de a mai grăi şi s-a rugat Domnului în taină să-i ierte păcatele. Din gura lui au ţâşnit sânge şi salivă, iar pământul dimprejur era deja înroşit de sânge şi de bucăţi din carnea lui. Gândindu-se că a murit, turcii l-au dat jos din copac, iar trupul Sfântului a căzut la pământ. Îndrăcirea lor nu avea saţ în cruzime, aşa încât au început să lovească cu piciorul în Sfânt şi să-l bată cu toată puterea. După o vreme, Sfântul Efrem a deschis ochii şi a rostit: „Doamne, în mâinile Tale încredinţez duhul meu”, şi odată cu aceste cuvinte sufletul lui a părăsit trupul. Era la ora 9 dimineaţa, în ziua de 5 mai a anului 1426 - fiind atunci Marţea Luminată, a treia zi de Paşti. Turcii au făcut acest lucru spre a defăima şi urâţi marele praznic al Învierii Domnului, însă nu ne îndoim că la plecarea lor din viaţa aceasta, Dumnezeu le-a arătat că acela pe care l-au chinuit cu atâta bestialitate a dobândit viaţa fără de moarte.

Turcii au batjocorit şi ciopârţit trupul Sfântului după ce acesta şi-a încredinţat duhul în mâinle lui Dumnezeu, dar mai apoi rămăşiţele pământeşti au fost adunate şi îngropate cu cinste de către ţărani creştini din împrejurimile Mănăstirii.

Este cu neputinţă a cuprinde în câteva cuvinte însemnătatea jertfei Sfântului Efrem, însă vom pomeni doar un singur lucru. În răstignirea lăuntrică pe care Sfântul Efrem a trăit-o în întreaga sa viaţă călugărească şi pustnicească, a cuprins şi a îmbrăţişat întreaga fire omenească, socotind păcatele tuturor ca fiind ale sale şi pocăindu-se pentru ele înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este însăşi dragostea şi prietenia lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a grăit:,,Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi,, (Ioan15,13). Ce suspinuri lăuntrice se vor fi împletit cu lacrimi în peştera sa pustnicească, ce foc curăţitor al rugăciunii a revărsat Sfântul Efrem asupra întregii firi omeneşti, câte cercetări ale luminii dumnezeieşti îl vor fi îmbrăţişat pe Marele Cuvios – nu ne este nouă cu putinţă a le şti. Dar neîndoielnic este că acestea toate se vor fi petrecut, căci ele sunt hrană tare şi pe potriva caznelor muceniceşti pe care Sfântul Efrem le-a pătimit mai pe urmă.

Sfântul Efrem L-a slăvit pe Dumnezeu prin viaţa şi prin moartea sa, iar Domnul i-a dăruit harul săvârşirii de minuni, pentru ca el să ne slujească pe noi, cei cu totul nevrednici şi de a ridica privirea către acest dumnezeiesc Cuvios şi Mucenic. Iartă-ne, Sfinte Efrem, căci suntem nişte sărmani şi amărâţi şi te rugăm nu ne lipsi de rugăciunea, binecuvântarea şi prietenia ta cea minunată!

Este lucru adeverit că aceia care se închină şi cinstesc cu dragoste şi credinţă moaştele Sfântului Efrem, dobândesc grabnic ajutor, tămăduindu-se de nenumărate boli, adesea incurabile, Sfântul dăruind grabnic răspuns celor care îl roagă. Trebuie ştiut că Sfântul Efrem este nepărtinitor şi răspunde cu grăbire tuturor celor care i se roagă cu credinţă, indiferent în ce colţ al lumii s-ar afla cel care îl cheamă în ajutor. Deoarece a ajutat mulţi tineri aflaţi în situaţii limită, Sfântul Efrem cel Nou este socotit pe drept cuvânt şi ocrotitorul celor dependenţi de droguri, al celor suprinşi de depresie şi al celor deznădăjduiţi.

Minunile, binefacerile şi ajutorul pe care le dăruieşte Sfântul Efrem ni-l descoperă ca pe un Părinte foarte apropiat şi nespus de bun, care nu numai că ne ştie toate durerile, ci ne poate şi ajuta ca nimeni altcineva. Poate părea smintitor pentru unii, însă Dumnezeu este Cel Care i-a dat Sfântului Efrem puterea de a face atât de multe minuni în generaţia noastră. Sfântul Efrem se arată în chip văzut şi vorbeşte cu oamenii în mod repetat şi cât se poate de firesc. El dăruieşte mângâiere ori tămăduire celor care poartă crucea bolilor incurabile, încât doctorii ajung să fie uimiţi că se găseşte vindecare acolo unde ştiinţa medicală nu poate decât să spună că nu mai e nimic de făcut. Dumnezeu ni le dăruieşte pe toate acestea, pentru ca prin ele să ajungem să cunoaştem bunătatea şi nespusa sa milostivire şi să nu ne pierdem nădejdea întru El în acest veac al apostaziei şi urâciunilor, al lipsei de dragoste şi al prisosului trupesc.

Puterea minunilor şi a dragostei tale aprinde şi în inimile noastre flacăra credinţei, Sfinte Părinte Efrem, iar lucrările tale minunate odrăslesc în vieţile noastre dintru tărâmul cel pururea înflorit al dumnezeieştilor daruri. Mângâie-ne cu mireasma iubirii de osteneală şi însuţi fă ca să rodească în noi sămânţa credinţei, ca întru umilinţă să-ţi grăim: Bucură-te, Mare Mucenice al lui Hristos, căci picăturile sângelui şi ale ostenelilor tale s-au făcut dumnezeiască ploaie de daruri pentru noi, cei de la sfârşitul veacurilor!

Din Sfântul Efrem cel Nou, grabnicul ajutător întru nevoi:viaţa, acatistele, paraclisul, rugăciuni la felurite trebuinţe, Editura Sophia, Bucureşti, 2012        


Articole postate de același autor
2464

Dumnezeu este cu noi

Viața nu se sfârșește întotdeauna cu bine. Ne rugăm și totuși, lucrurile nu se petrec, câteodată, cum am plănuit. Apoi ne întrebăm adesea „De ce?”. Este aceasta o lecție pe care Dumnezeu încearcă să mi-o predea? Am făcut ceva pentru care plătesc acum? Adevărul este că nu înțelegem întotdeauna motivul pentru ce ni se întâmplă […]


Foto