Odată, l-a întrebat ucenicul său de chilie:
– Părinte Paisie, ce datorii are un monah?
Iar bătrânul i-a răspuns:
– Are datoria să-şi păzească făgăduinţa pe care a dat-o înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar. Adică, ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi feciorie.
Pe lângă acestea, călugării trebuie să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună şi care le rabdă pe toate.
De multe ori, spunea ucenicilor:
– Tot ce faceţi, să faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!
Când era necăjit şi bolnav şi nu vedea, plângea singur şi zicea: „Fă Doamne cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos şi mi-i frică să nu cad cu cei păcătoşi în iad!”
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, Iași, 1993, pp. 106-107)
