„V-am auzit odată spunând,” a început ea, „că vă bucuraţi mereu să auziţi poveşti despre soţi ideali, pe care să puteţi să le folosiţi ulterior ca referinţă. Aşa că m-am gândit că trebuie să vă povestesc despre Mark. Cred că este un soţ absolut minunat şi am să vă spun şi de ce.”
„Încă de când eram în şcoala primară, picioarele mele au fost întotdeauna subiect de ironie. Cum puteţi vedea, arată ca nişte buşteni”, spuse ea, ridicându-se în picioare. Chiar aşa era. Te-ai fi aşteptat să fie câtuşi de puţin jenată să vorbească într-un asemenea fel despre sine. Dar o făcea atât de natural! Îmi amintesc că am admirat în acel moment modul ei cumpănit de a vorbi şi mi-am zis în sinea mea „Asta da femeie!”
„Ştiţi şi dumneavoastră cum sunt copiii,” spuse ea aşezându-se pentru a-şi continua povestea, „câteodată pot fi foarte cruzi. Îmi aduc aminte nopţi la rând când adormeam plângând. Când m-am făcut mai mare, am început să râd împreună cu ei ca să pară că nu mă afectează. Mai târziu am început să ies la întâlniri cu unii dintre băieţi, dar niciodată de mai multe ori cu acelaşi băiat, vă închipuiţi de ce…”
„Când am început facultatea l-am întâlnit pe Mark. Mi-a plăcut încă de la început. Mă simţeam atăt de confortabil cu el. Apoi, când mi-am dat seama că el chiar vroia să încerce o relaţie serioasă, nu mi-a venit să cred! Nu a spus niciodată nimic referitor la picioarele mele. Însă mai târziu am făcut-o eu, ştiţi cum fac fetele, caută mereu confirmarea. Atunci mi-a luat mâinile într-ale sale şi mi-a spus «Nu vreau să te mai consumi niciodată din cauza asta. Eu te iubesc exact aşa cum eşti. Dumnezeu ţi-a dat picioare puternice şi sănătoase, iar mie îmi dau o senzaţie de echilibru, de siguranţă, şi asta îmi place.» Ştiţi cum am reacţionat?” spuse ea. „Am izbucnit în plâns!”
„O săptămână mai târziu”, continuă ea, „m-a dus să îi cunosc părinţii iar când am văzut-o pe mama lui, am vrut să plâng din nou. Era invalidă. Purta un fel de proteză şi mergea şchiopătând. M-am uitat la el şi el la mine, şi l-am iubit în momentul acela mai mult decât a mai iubit cineva, vreodată.”
,Asta se întâmpla acum treisprezece ani,” încheie ea, „şi acum pot să râd sincer de picioarele mele. Acum înţelegeţi de ce zic că e un soţ minunat? Nu e nimic ce n-aş face pentru el!”
Vor fi în stare de orice pentru tine
Nu cred că exagera spunând asta şi sunt sigur că înţelegi de ce. Pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu pe femei. Vor fi în stare de orice pentru tine, dacă reuşeşti să le linişteşti în ceea ce priveşte micile lor defecte, să pui accent pe calităţile lor şi să avansezi cu acea atitudine care pare să spună „îmi placi cu totul şi iubesc exact îmbinarea de defecte, calităţi şi trăsături care formează persoana ta!” Asta e ceea ce psihologii numesc acceptare, şi o vei găsi ca stâlp de bază într-o căsnicie solidă.
Nu contează că e vorba despre picioare groase, un nas „din familie” sau orice alt defect fizic nesemnificativ. Dacă vrei să te impui ca bărbatul de care vorbeam în scrisoarea trecută, ai face bine să te educi în arta de a fi bun, de a fi blând.
Folosesc termenul de educaţie pentru că cei mai mulţi dintre noi au tendinţa naturală de a fi egocentrişti. Nu contează că ne explicăm acest fapt ca fiind un instinct de prezervare sau o influenţă exterioară sau orice altceva, cel mai important este să-1 conştientizăm. La fel de discutabilă este şi diferenţa dintre bărbaţi şi femei, în această privinţă, însă, personal, din câte am învăţat din căsnicia mea şi din altele, există puţine întrebări mai importante decât aceasta: „Sunt oare dispus să-mi educ firea egocentristă, pentru a ajunge la punctul în care îmi pasă sincer de ce simte cel de lângă mine?”
Şi mai este un lucru despre soția ta, de care poţi fi sigur: ca toate celelalte femei, are în sinea ei acel ceva ce reacţionează necondiţionat la bunătate. Descurcă-te cu blândeţe.
Extras din Charlie Shedd, Scrisori către Filip, Editura Bizantină, București, 2011
