Smerenia nu înseamnă să te frângi în faţa oricui şi să accepţi orice! Iisus Hristos, chipul smereniei şi al blândeţii înfruntă şi mustră pe cei mândri!
Este necesar totodată să arătăm că smerenia trebuie legată de înţelepciune. Ele nu pot fi despărţite. Dacă le desparţi, greşeşti. Înţelepciunea fără smerenie duce la mândrie, iar smerenia fără înţelepciune poate duce la unele defecte, chiar la prostie. Pentru smerita cugetare trebuie să stai cu mintea în inimă, spun Sfinţii Părinţi.
Înţeleaptă fiind, smerenia nu înseamnă să te frângi în faţa oricui şi să accepţi orice. Iisus Hristos, chipul smereniei şi al blândeţei înfruntă şi mustră pe cei mândri, pe fariseii şi cărturarii făţarnici. De asemenea, El izgoneşte din templu pe vânzătorii de animale şi schimbătorii de bani, care nesocoteau sfinţenia şi iubirea de Dumnezeu. Tot aşa Petru, în smerenia lui înţeleaptă înfruntă pe conducătorii poporului său. Fiind chemat în faţa Sinedriului şi primind poruncă să nu mai vorbească de Iisus a răspuns: „Este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu?” (F.Ap. 4, 1). În înţelepciunea lui smerită ne-a dat şi nouă un exemplu pentru a şti pe cine şi cum să ascultăm.
Biserica, ne arată smerenia înţeleaptă ca fiind virtute necesară pentru a ni se deschide „uşile pocăinţei”. Cum am putea porni altfel pe calea pocăinţei, dacă nu am fi conştienţi de păcatele noastre? De aceea fără smerenie nu poate fi nici pocăinţă, nici evoluţie spirituală… nimic.
Dacă omul a căzut prin mândria minţii, poate birui numai prin virtutea ce i se opune: smerenia. Ca urmare la baza tuturor virtuţilor se află smerenia înţeleaptă, iar la baza tuturor răutăţilor găsim mândria, pofta, invidia, etc.
Coroana virtuţilor este iubirea, iar culmea răutăţilor este justificarea păcatelor, care se face din mândria de a ieşi nevinovat.
(Pr. Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, p. 17-18)
