Binele este bine, dar numai atunci când cel ce îl face jertfeşte ceva din sine: somn, odihnă etc. De aceea a spus Hristos: “din sărăcia ei…”. Atunci când sunt odihnit şi fac binele, asta nu are valoare.
Dar atunci când sunt obosit şi când cineva îmi cere, de pildă, să-i arăt drumul şi o fac, atunci are valoare. Sau când sunt sătul de somn şi merg să stau noaptea cu cineva care are nevoie de ajutor, asta nu are mare valoare. Dacă-mi place şi vorba, pot să fac asta ca să mă bucur de tovărăşie, să mă destind puţin. Dar dacă sunt obosit şi fac o jertfă, ca să ajut pe cineva, simt o bucurie paradisiacă. Atunci mă bombardează binecuvântarea lui Dumnezeu.
Atunci când cineva se îngreuiază nu numai să facă o slujbă cuiva, ci chiar să facă o treabă pentru el însuşi, unul ca acesta se oboseşte cu odihna. Cel care are duh de jertfă, dacă ar vedea, de pildă, pe cineva care nu are putere trupească lucrând şi ostenindu-se, îi va spune: “Stai puţin să te odihneşti”, şi-i va face el treaba aceluia. Cel slab se va odihni trupeşte, iar celălalt va simţi odihnă duhovnicească. Orice face cineva, s-o facă cu toată inima sa, altfel nu se schimbă duhovniceşte. Orice se face din inimă, nu oboseşte. Inima este ca un motor care se încarcă; cu cât lucrează mai mult, cu atât se încarcă mai mult.
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 193-194
