Copleşiţi de scârbă faţă de răul din noi, flămânzim şi însetăm să devenim asemenea lui Dumnezeu în sfânta smerenie, şi în această năzuinţă stă sămânţa sfinţeniei. Dragostea mereu crescândă faţă de Hristos duce în chip firesc la experienţe care ne fac asemenea Lui; şi o panoramă inimaginabilă se va desfăşura înaintea ochilor noştri. Durerile lumii ne vor mâhni dureros. Vom uita trupul nostru şi, pe cât este cu putinţă, duhul nostru va trăi rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani. Acesta este începutul cunoaşterii lui Hristos, faţă de care Sfântul Apostol Pavel socotea toate celelalte lucruri drept pagubă. Pentru a dobândi pe Hristos şi a ajunge la învierea din morţi, era gata să respingă orice alt câştig. Sfântul Pavel vorbea astfel nu ca şi cum „ar fi dobândit deja” îndreptarea, ci pentru că „tindea la cele dinainte, alergând la ţintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus” (cf. Flp. 3, 7-14).
Prin urmare, dacă marele apostol Pavel n-a „dobândit deja”, nici noi nu ne vom putea pune cu îndrăzneală pe acelaşi plan cu Hristos. O anume paralelă trebuie să existe însă. Este esenţial pentru noi toţi să avem cel puţin o asemănare fragmentară, dacă vrem să ne numim creştini. Dar Sfântul Pavel aspira după o asemănare mai desăvârşită şi îi îndemna pe corinteni să-l imite (cf, 1 Co. 4, 16). Prin urmare, trebuie să alungăm teama, să lăsăm slăbiciunea inimii deoparte, şi să urmăm în duh pe Hristos, ca să putem moşteni viaţa veşnică în adevărata cunoaştere a Tatălui Ceresc şi a lui Hristos, pe Care El, Tatăl, L-a trimis în lume (cf. In. 17, 3).
Din Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 111
