Recent profesorul universitar Mihai Zabulica a marcat un onorabil popas aniversar - șapte decenii de viață. Cu acest frumos și deosebit prilej am realizat un interviu care sunt reflectate trăirile acestui vrednic om vizavi de cele duhovnicești.
-Cine va semănat germenele credinței?
-Rădăcinile mele se trag dintr-un neam credincios. Astfel, părinții au fost cei care mi-au semănat credința în Bunul Dumnezeu. Ei au fost un exemplu pentru mine în acest sens, întrucât respectau cu mare sfințenie posturile și orice sărbătoare religioasă; au cântat în corul bisericesc din localitate până aproape de ultimii ani de viață și nu era duminică ca să nu meargă la sfântul lăcaș.
Neamul meu a simțit pe deplin batjocora și asuprirea regimului. Bunelul meu a fost omorât, o mare parte din rude au gustat din povara deportărilor, iar cei care au rămas aici au fost supuși unei robii fără precedent.
-Cum se contopește activitatea dumneavoastră cu cele duhovnicești?
-Niciodată nu am avut îndoieli de puterea divină și de aceea, întotdeauna am fost cu Domnul Dumnezeu în gând. Iar în momentele de răscruce am luat decizii absolut corecte, evident că, cu ajutorul Celui de Sus.
Noi suntem o părticică din Mântuitorul nostru, iar asta înseamnă că trebuie să avem acele trăsături specifice și acea blândețe pe care am transmite-o celorlalte generații. Așa că, fiecare din noi ar trebui să devină mai binevoitor, mai cuviincios și mai iubitor față de aproapele său.
-Activați ca profesor de sport și avocat- două meserii total diferite. Care vă este mai aprope de suflet?
- Pentru mine activitatea de profesor este o meserie mai nobilă și una care îmi aduce mai multă satisfacție, plăcere comparativ cu cealaltă. În ceea ce privește avocatura, cred că nu aș rezista dacă m-aș dedica întreaga viață acesteia, atâta timp cât ai de furcă cu încălcarea legii și cu răuvoitori care te dezechilibrează și te obosesc. Acest lucru este mai bine înțeles atunci când intri în instanța de judecată cu câștig de cauză și ieși cu pierdere. Dar până la urmă, și această meserie este necesară în societatea noastră indiferent de nivelul la care se află.
-Ce rol are credința în viața dumneavoastră?
-Cu toate că nu am posibilitatea să merg des la biserică, mereu îl port pe Dumnezeu în gînd. Am convingerea că cu El în gînd trebuie să ne trezim în fiecare dimineață și să adormim tot cu El în suflet în fiecare seară.
Ori de câte ori se ivește momentul să discut cu studenții mei despre aceasta, o fac cu toată inima. Astfel, la fiecare lecție vin către tineri cu un motto al zilei pe care trebuie să îl explice așa după cum înțeleg. Recent am venit către ei cu un verset din Noul Testament, Evanghelia după Matei: ,,Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are și ce are i se va lua". Chiar m-am bucurat când am văzut că o parte din ei au înțeles esența.
Eu mereu i-am îndemnat pe tineri să se apropie de cele sfinte și adesea le zic: ,,Dumnezeu ne dă la toți, numai că nu ne pune în traistă”.
-Iată că ați ajuns la un onorabil popas aniversar. Revizuind toate cele întîmplate până acum, aveți vriun regret, vreo remușcare?
-Sunt de părerea că trebuie să ne analizăm faptele mult mai des și să nu așteptăm o anumită vîrstă. Se pare că lucrul acesta l-am făcut toată viața, în mai mare sau în mai mică măsură. O unică constatare este că am putut să fac cu mult mai mult decât am făcut. Aici mă refer la manifestarea credinței, dar dacă am făcut greșeli, aceasta s-a întâmplat din necunoștință de cauză sau cu rea intenție cu unele excepții.
-Ce gînduri aveți către tînăra generație?
-Tinerii de astăzi sunt deștepți, ambițioși și chiar au potențial, dar cu părere de rău adesea acest potențial nu este valorificat. Generația mea a făcut ce a putut, dar poate nu a făcut suficient de bine. De aceea îmi pun toată nădejdea ca tinerii de azi să fie mai vrednici întru toate și să reușească tot ceea ce nu am reușit noi.
A consemnat Maria Cucuta-Rujina
