S-a format un stereotip la creştinii noştri, vine postul, dacă postesc, trebuie să mă împărtăşesc, ca să mă împărtăşesc, trebuie să mă spovedesc. Să ne spovedim atunci când simţim această necesitate. Să nu includem în discursul nostru mai multe personaje, transformând spovedania într-un serial cu soacra, nora, vecinii şi alte personaje.
Există ispita unei vieți creștine mecanice. Mă gândesc, în primul rând, la Spovedanie. Intri la Duhovnic, își spui păcatele și greșelile, ți se citește rugăciunea de dezlegare, săruți Crucea și mâna care o ține…și pleci. Faci asta de zeci, sute și mii de ori. Mai mult sau mai puțin, începe să aibă aerul unei rutine. […]
– Ce să fac ca să scap de singurătate? Mă simt tare singur şi-n plus nu reuşesc să-mi fac o prietenă. – Păi, acum, singur poţi să fii inclusiv împreună cu prietena. Ştiţi? Era odată un film, Paşi în doi. Reversul paşilor în doi este singurătatea în doi. Să te ferească Dumnezeu! Uneori, o trăim […]
