Suntem în ziua a 33-a din post. De fiecare dată când ajung la acest număr, gândul se întoarce firesc la anii trăiți de Domnul aici, pe pământ. Nu ca la o simplă măsură a timpului, ci ca la o împlinire a vieții trăite în ascultare, jertfă și iubire deplină.
33 nu vorbește doar despre împlinire, ci și despre asumare și jertfă. Nicolae Dabija surprinde această tensiune a vârstei și a chemării în poemul „Vârsta de trecere”:
„Am, Doamne, treizeci și trei de ani și-s numai bun de răstignit…” Nu ca o lamentație, ci ca o conștientizare a faptului că maturitatea adevărată vine odată cu disponibilitatea de a lăsa ceva din noi pe cruce, pentru ca viața să capete sens. Iar acest sens nu rămâne un cuvânt abstract atunci când viața este trăită împreună cu Hristos.
E firesc să trăim cu El fiecare clipă a vieții, înțelegând că prin El toate dobândesc sens și claritate. Alături de Mântuitorul nostru suntem în cea mai mare certitudine și siguranță, pentru că ni se descoperă veșnicia, din care pregustăm încă din acest veac.
Nu ne este de trebuință să știm prea multe despre viitor, dar nici nu este folositor să rămânem prizonieri ai trecutului, invocând mereu ce a fost în viețile noastre, poate timp de decenii. Viața merită trăită limpede, sincer și în duhul dragostei, zi de zi, cu privirea așezată în prezent și cu inima deschisă spre Dumnezeu.
Să dăm la o parte prejudecățile care ne împotmolesc și ne răpesc demnitatea de făpturi ale Celui de Sus. Să cerem discernământ, pentru a lăsa cât mai mult în judecata dreaptă a lui Dumnezeu și pentru a descoperi, fiecare, ce avem de făcut și cum să ne așezăm în lucrarea mântuirii sufletului nostru.
Omului de astăzi îi este greu și pentru că este asaltat de un șuvoi de informații, adesea contradictorii, și nu de puține ori manipulatoare. În acest război nevăzut, sufletul este chemat să reziste, să învețe unde și cum să se adăpostească, găsind refugii care nu îl înstrăinează de sine, ci îl adâncesc.
Iar în toată această realitate ar fi bine să găsim cea mai sigură nișă – aceea care, pe de o parte, ne rupe măcar pentru câteva clipe de grijile lumești și ne deschide cerul, adică veșnicia, iar pe de altă parte ne așază în maturitatea asumării, în care, asemenea cuvântului poetului – „numai bun de răstignit” –, suntem gata să lăsăm pe cruce ceea ce ne ține legați de noi înșine, pentru a ajunge moștenitori ai unei fericiri nepieritoare.
Pr. Octavian Moșin





